Poezia lui Ion Popescu-Brădiceni vine dintr-o furie care îşi are sălaşul în mireasma unei flori. Identificată astăzi în manifestarea numită „Fluturi pe frezii”, de la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova, anul apariţiei fiind 2013, probabil o preţiozitate de ianuarie eminescian, ca să nu se işte şi alte vorbe.
În străduinţa de aici, aş valorifica pentru început unele ecouri critice călinesciene la Emil Botta, ce mizează pe impresia dintâi a unui fantezist care practică lirismul în notă romantică, sublimă. Pornit pe-o cale asemănătoare, I.P.B. devine actor în propria sa operă însumând câteva zeci de cărţi, din varii domenii – poezie, proză, critică, teatru, cercetare doctorală. La fiecare angajare, într-un decor aparent schimbat, reluându-se pe sine.
Drept pentru care, cu ceva vreme în urmă, regretatul scriitor gorjean Nicolae Diaconu statua: „un imnic cu o sintaxă sibilinică, oscilând între fantezie şi rigoare. Dintre contemporani, numai Doinaş mai răsuceşte astfel cuvintele, ca pe o suveică printr-o ţesătură care s-ar putea să fie chiar Vălul Mayei”. E-adevărat, de atunci Ion Popescu-Brădiceni s-a lansat într-o nu ştiu cât de necesară şi – la final – eficace luptă transmodernistă, meta… ori ce o mai urma. Iată de ce, încă de la origini poetului nostru i se poate bănui existenţa unei combustii intense. În numele unor provocate sunete, numai aurifere…
Iar demersul amintit mai sus propune tonuri ce se consumă în avataruri profunde. Din cele două poeme ce deschid şi pun titlul pe carte, citez: „Nu mi-e ruşine când goală/ te scalzi în privirea-mi flămândă/ ca şi cum derbedeul ce-am fost/ nu ţi-ar fi scuturat,/ în plin regim transgenetic,/ floarea-ţi regală… Cumplită răscoală/ declanşează Arheii, vaerul/ lor mă întoarce în lumile scitice./ Acolo, satele încă/ descântă o viaţă mizeră./ Aici, te apucă fiorii/ căci a început să se întunece.” – Fluturi pe frezii (II). Sunt versuri cu o putere lăuntrică deosebită, motivând un şuvoi important de energie, rar întâlnit. În acelaşi cadru redau dintr-un alt poem: „Iau un pătrat. Privesc în el: se spune/ c-o să se poată, prin abluţiune,/ să reînviu, în corpul lui perfect.// Fac legătura între intelect/ şi focul ce în sângele-mi vulcanic/ trimite-n Sus ce-i criptic în ce-i fanic.// Pătratul poate deveni dreptunghi/ în care locui-voi cu-al meu trunchi/ transtemporal, transtemporal, crescând// orizontal şi succesiv, de când/ pe-o scară de valori, spre secţiunea/ de aur, săvârşindu-s-a Minunea.” (…) – Pătratul lui Ionaion. Iar aparenta gravitaţie din text se consumă în continuare într-o ambianţă apropiată de versul unui Sacru Geometru. Ieşirea la cer putând fi ţintită, în poemul citat mai sus, astfel: „Însă dreptunghiul îţi oferă locul/ unde-mpreună Mintea şi Norocul/ te-or îndruma spre ultima-ţi izbândă,/ de-o să-l auzi pe-Orfeu, şi mort, cum cântă.”
În schimb, – după cele douăsprezece poeme de deschidere, de sine-stătătoare, – petrecerea cititorului cu scrisul lui Ion Popescu-Brădiceni primeşte – în titluri de multe ori – mărturisiri temporare: 15 poeme adolescentine (1973–1977), Addenda (I). Ceremoniile scrisului (nouă poeme de când eram mai tânăr – 1981–1985), Addenda (II), Turnul lacrimei, Addenda (III), Sub semnul crinului – I, Poet al marilor sfiiciuni – II, Răscoala necuvintelor, Addenda (IV), Intrarea în templu, Addenda (V). Cu totul, 85 de texte. Prilej de badijonare lirică intensă ori de trimiteri la alte anterioare cicluri poetice siderate acum ca liniştea unei ninsori: „Aş scrie un cântec, doar unul, aş scrie/ un cântec, doar unul. Oraşul sublim/ deschide în raze-infiniţi crini – tunele/ spre timp. Aş scrie, iubito, să fim/ o clipă-n istorie arbori cu sevele grele/ de suprasensuri ca să nu mai murim.” – Scrierea cântecului sau nemoartea.
Şi mai vreau să cred că perceperea în adâncime a poeziei se continuă şi în versuri explodând în semnificaţii: „I.P.B. îşi dă jos masca:/ el e auctorul, cel/ ce creează-acest model.// Cartea lui e precum pasca/ ce la viii cei de sus/ o împarte, blând, Iisus.” – Mâna Tăiată. Dar tot atât de eliberator găsesc poemul: „Verbe, doamne, numai verbe/ între caldele-mi vertebre,/ pulsul lor de fraged cerc/ în vertebre ce le-ncerc/ prelungindu-mi viaţa, chinu’.// Semne, doamne, numai semne,/ între demne şi nedemne/ afirmaţii despre moarte/ scrise la singurătate/ doar în ultima păstrând/ inima din care sunt./ Frunză cu nervuri eterne,/ între părul meu şi perne,/ între ochiul meu şi tine,/ frunza mea de mărăcine,/ între arbore şi zeu,/ între duh şi minereu,/ doamne, eu sunt, eu, eu, eu.” – Poem împotriva morţii, ce „se dedică acelui care, cu fiinţa sa alcătuită din esenţe şi simboluri, a coborât, ca nimeni altul, în profunzimea infinită a limbii române.” Precizare nu atât de necesară, câtă vreme procesul de înfăşurare al versului împrejurul temei s-a realizat cu succes.
Un poem aparte pare Cartea psalmilor româneşti în transversalii – un compediotratat pentru toţi iubitorii de înaltă şi minunată proemzie şi metaproemzie. Ce-l categoriseşte în linia unor… stihuri la luminatul herb al Poeziei. Bineînţeles, cu de la Dosoftei multă şi evaluată cetire. Iar Ion Popescu-Brădiceni încheie în modul următor programatica-istorica scriere: „Aici se sfârşeşte cuvântarea-nainte./ Inspirat de n-am fost, cititorule, -mi iartă/ Aspectul didactic şi ideea medalie./ Oricum, Cartea Psalmilor e o Transversalie/ din Bazele Transmodernismului. Punct./ O voi scrie vreodată! Şi ea ca să fie,/ la cote înalte, de filozofie şi artă,/ apodictică, transcende-va corpu-mi defunct.” De unde, se mai poate reţine că în (de)plină seninătate, ca odinioară cronicarii, brădiceneanul se împărtăşeşte şi cu mistificaţii cât de… potrivite neamului românesc: „Cititorii mei/ nu-s oameni, ci zei.// Graiul meu îi poartă/ de din lumea moartă// spre Ţinutul unde/ semnele sunt ude// şerpuind cum fluviul/ nost’ bătrân, Danubiul.”
Cartea de faţă, generală doar, nu se constituie şi ca antologie. În anii din urmă I.P.B. continuând cu aviditate să reunească poemele scrise de-a lungul vieţii. Căutându-le măsura pentru motive numai de el ştiute. De fiecare dată însă reuşeşte crud să controleze avalanşele de teme cu un profesionalism cât de înalt.
În cele din urmă, referinţele critice la opera poetică adună aprecieri de seamă: „(…) un rafinat anatomist al extazului” – Ion Buzera; „Ion Popescu-Brădiceni este un poet autentic şi un exeget remarcabil.” – Anghel Dumbrăveanu; „Nu serafismul şi extaticul (cum greşit s-a înţeles, deseori) caracterizează acest vizionarism liric, ci spiritul dolorofic şi litanic, nevoia de spiritualizare a stării contingenet, iniţierea ca interogare a Cuvântului, în regim ontologic, acea „frăţie de cruce” cu taina cuvântului în numele căreia oficiază ca un sacerdot, atingând, de atâtea ori, cantabilitatea unor limpezimi şi ritmuri clasice tulburătoare în vizionarismul lor hieratic.” – Zenovie Cârlugea; (…) i-am apreciat – şi-mi place să cred că nu mă înşel – sunetul grav, reflexiv, timbrul personal al discursului liric, marcat de o metafizică a libertăţii, precum şi forţa de cunoaştere poetică, mereu în lupta de cucerire a domeniilor cuvântului”. – Marin Sorescu. Şi am transcris aici doar câteva laude, justificabile şi fireşti în timp şi spaţiu…
Privirea critică în cartea „Fluturi…” a poetului Ion Popescu-Brădiceni poate continua. Până când unul din poeme sugerează parcursul exultant: „Se sparge oglinda şi sângele ţipă/ aş trece-n cuvânt, doar o clipă, aş trece/ în cuvânt, doar o clipă, s-adorm în cristalul-/ memorie. Fascinaţie. Lege. Tăcut/ se-nfiripă poemul, din cioburi – aripă/ ce-acoperă cerul.” – Trecerea-n cuvânt sau naşterea poemului. Ajuns într-un teritoriu poetic bine configurat, prin muzicalitate, prin originale alchimii şi polenizări deplin reuşite. De unde, eu susţin deplin furioasa facere a poemului prin spectaculoase stări şi, cu nădejde, socotesc aventura toată – aristocratică!
Alex Gregora
*Ion Popescu-Brădiceni, „Fluturi pe frezii”, Scrisul Românesc, Fundaţia – Editura, Colecţia „Serile la Brădiceni”, 2013, culegere text Gabriela Popescu, tehnoredactare Rodica Teişi, redactor de carte Silviu D. Popescu, 182 pag.
