Sfânta Evanghelie a Duminicii a XXVI-a după Rusalii, care ne prezintă Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, chiar la începutul postului Crăciunului, se dovedeşte o ilustrare a modului cum un om ajuns bogat prin darul dumnezeiesc, în cele din urmă se dovedeşte un lacom şi nemulţumitor plin de sine pentru cele agonisite, arătând chiar şi nemilostivirea, ca dovadă a decăderii sale în robia apăsătoare şi degradantă a sufletului bântuit de apăsările care disociază între minte, gând şi suflet.
În pilda aceasta, ne apare chipul omului de astăzi, un om activ, care adună cât mai multe bunuri materiale, crezând că prin aceste bunuri are toate şansele să fie luat în seamă, să aibă putere şi să fie iubit, manifestând totodată o aplecare pătimaşă asupra bunurilor materiale amăgitoare şi mult prea limitate pentru a fi îndestulătoare în lumea aceasta bântuită de demonii păcatului şi ai crizei materiale şi morale.
“Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, veseleşte-te”
Iată o pildă plină de învăţăminte, o parabolă care reflectă cu putere una dintre gravele patimi ale omului din toate timpurile: lăcomia după avere, după bogăţii. Dar, să te îmbogăţeşti în Dumnezeu, pentru că acesta e cuvântul ultim al Evangheliei, trebuie să vezi că bogăţia omului e chiar conştiinţa lui după chipul lui Dumnezeu şi darurile cele sfinte, virtuţile dumnezeieşti: credinţa, nădejdea, bunătatea, dreptatea, pacea, îndelunga răbdare, înţelepciunea, înfrânarea poftelor, stăpânirea de sine, curajul, bărbăţia, pentru că aceste virtuţi sunt însuşiri ale Dumnezeirii pe care le-a răsădit Dumnezeu în noi sub forma noastră umană. E vorba despre o lăcomie care îl desprinde pe om din legătura sa fiinţială cu realităţile dumnezeieşti spre care omul trebuie să tindă, şi-l lipeşte exclusiv de această lume materială, de lucrurile atât de trecătoare, de cele efemere. Este mai mult decât o simplă greşeală, este o abatere capitală a omului de la destinul său ceresc. De aceea, gravitatea este cu atât de mare. Tocmai pentru a ilustra cât mai bine această gravitate, Mântuitorul a subliniat în această parabolă eroarea alegerii omului, care Îl lasă în planul secund pe Dumnezeu şi-şi pune toată nădejdea în cele materiale, în lucruri, în bogăţii, uitând de Dumnezeu, Cel ce le rânduieşte pe toate. Tocmai lăcomia a fost aceea care l-a orbit pe omul bogat în cugetul său. Abundenţa roadelor ogoarelor sale, el a pus-o exclusiv pe seama sa. Toate erau meritul său şi credea că i se cuveneau. Erau numai 
pentru sine! A uitat să mulţumească lui Dumnezeu, a uitat şi de semeni, a uitat de tot! Ba, mai mult, în nebunia lui şi-a închipuit că tot ceea ce a strâns în hambarele sale va fi un temei sigur pentru o existenţă sigură şi îndelungată, dar şi un prilej de bucurie pentru sufletul său: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Singura sa grijă era cea a hambarelor pe care şi le dorea şi mai încăpătoare pentru atâta abundenţă! Să nu se piardă niciun bob! Totul doar pentru el! Bogăţia îl făcea să se creadă nemuritor, atotputernic, avea de toate, ce mai putea să i se întâmple?
“Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea”
Cine ar mai fi putut să-i tulbure fericirea îmbelşugată? Totul se închisese în juru-i şi nimeni nu mai conta pentru el, iar în marea sa nebunie, bogatul ajunsese să uite până şi un adevăr elementar şi anume că toţi oamenii suntem muritori şi pentru toţi, săraci sau bogaţi, slabi sau puternici, vine un sfârşit al vieţii pe acest pământ. Un sfârşit care aduce cu sine şi o Judecată, o înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi o evaluare a tot ceea ce am făcut sau nu am făcut în timpul vieţii acesteia, un moment în care dăm socoteală pentru tot, iar acela care va avea limpede acest adevăr în faţa conştiinţei sale, va şti să rămână lucid şi înţelept în cele din urmă. Avem, spre adâncă reflecţie, o pildă plină de învăţăminte, care trebuie să ne dea de gândit, dacă am ales corect priorităţile vieţii noastre, care trebuie să ne determine să acţionăm în direcţia corectă, fără să ne încredem în cele ce sunt mai trecătoare decât noi. Iar atunci când omul agoniseşte prin muncă şi hărnicie, roadele muncii sale sunt bine meritate, dar omul harnic şi înţelept nu se lipeşte cu sufletul de nişte lucruri materiale, pentru că el ştie că “Toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Iar Psalmistul David zice de asemenea că: “Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea” (Psalm 61, 10). Şi încă multe alte locuri din Scriptură ne avertizează în acelaşi fel. Acestea sunt îndemnuri la echilibru, la cumpătare, la corectitudine şi la generozitate, ca să nu ne încredem în bogăţia materială, ci doar în Dumnezeu, în veşnica Sa Iubire! Dacă dintre toate cele agonisite, omul ştie să găsească şi un prilej de mărinimie, de generozitate faţă de cei ce au nevoie de un sprijin, omul va fi departe de pericolul lăcomiei. Generozitatea, milostenia, bunătatea sunt căi de echilibru în viaţa omului, dar sunt şi drumuri înţelepte de apropiere de Dumnezeu. Aşa cum El revarsă Iubire şi bunătate peste toţi oamenii, buni sau răi, asemenea trebuie să fim şi noi, oamenii, unii faţă de alţii. Atunci când uităm de semeni, uităm şi de Dumnezeu, uităm şi de noi înşine, pentru că ajungem să idolatrizăm bogăţia şi să ne închinăm cu totul ei!
Credem că nu întâmplător se citeşte această pildă în Postul Crăciunului
La zi de aniversare a ÎPS Dr. IRINEU, Mitropolitul Olteniei, să ne gândim şi la cuvintele sale prin care Înalt Preasfinţia sa ne spune că tot omul care adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima sa de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de arginţi şi a împătimirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare, pentru că acela care adună bani peste bani şi averi nemăsurate, iar la milostenie nu se gândeşte, de fapt, el din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi sapă adânc prăpastia căderii sale în muncile iadului, deoarece, cu cât adună mai multă avere, cu atât se află mai departe de Dumnezeu şi mai afundat în grijile cele viclene ale veacului! Se ştie că Mântuitorul a subliniat de nenumărate ori că nu bogăţia este aceea pe care o condamnă, ci lăcomia! Astfel, vom înţelege că toate cele ce dăruim din inimă, se vor preschimba în comori de iubire în lumea cea plină de iubire a lui Dumnezeu. Ceea ce aici, pe pământ putem să facem cu ajutorul unor simple lucruri, şi ele trecătoare ca şi noi, ne poate aduce cu adevărat comori nepieritoare în ceruri. Acolo unde singura şi poate adevărata comoară nepreţuită este Iubirea lui Dumnezeu! Iar pentru a ajunge la această Iubire, trebuie să plecăm de la iubirea semenilor, pentru că iubindu-i pe aceştia, ajutându-i, preţuindu-i, urcăm treaptă cu treaptă spre cunoaşterea şi Iubirea Părintelui Ceresc. Dumnezeu ne arată că lăcomia rătăceşte sufletul omului, că nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpân pe averi, pentru că toţi suntem aproape la fel întru cele “din afară”, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru, adică, în tăria credinţei, în viaţa curată, în râvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui! Credem că nu întâmplător se citeşte această pildă în Postul Crăciunului, pentru că postul trebuie privit nu doar ca o simplă dietă alimentară, ci, mai ales ca un urcuş spiritual, duhovnicesc, mai ales ca o cale a regăsirii noastre, a corectării derapajelor nostre atât întru cele spirituale, cât şi cele materiale şi fizice. Postul e ca un prilej de înfrânare a egoismului ce ne distruge, o posibilitate de a redescoperi bunătatea, milostenia şi de a ne descoperi pe noi înşine. Dumnezeu a trimis în lume pe Însuşi Fiul Său, din Iubire pentru noi, pentru ca să ne mântuiască, să ne salveze, şi ne-a copleşit cu cea mai mare Iubire, pentru că ne-a arătat că Iubirea, sub toate aspectele ei, este singura cale spre veşnicie!
Profesor, Vasile Gogonea
