Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu vindecă trupul bolnav şi ne mântuieşte sufletul

515

Iată că Pericopa Evanghelică a Dumincii a şasea după Rusalii, prin bogăţia conţinutului de trăiri duhovniceşti, continuă să ne relateze una dintre minunile săvârşite de către Mântuitorul Iisus Hristos în periplul Său prin această lume bântuită de păcate şi de suferinţe nenumărate, deoarece prin Vindecarea slăbănogului din Capernaum, cu toţii vom înţelege mai bine, ce înseamnă Harul dumnezeiesc al tămăduirii trupului nostru firav şi trecător, mereu supus păcatului, iar pentru a desluşi semnificaţia mântuirii sufletului supus de atâtea ori marilor provocări ale oricărui veac de restrişte, credem că e bine că în acest fel, vom realiza în sinea noastră, ce dar a făcut Hristos unui om copleşit de suferinţele vieţii, asupra căruia, din cauza păcatelor, venise boala şi paralizia, mai ales că dincolo de aparenţe, Fiul Domnului cunoştea ascunzişurile vieţii celui bolnav trupeşte şi sufleteşte, fiindcă acesta suferea din cauza păcatelor sale, din cauza deselor încălcări ale legilor Lui Dumnezeu!

Pe bună dreptate, că nimeni nu făcuse vreodată ceea ce împlinise El!
Să pornim de la premisa că ne aflăm la începutul vieţii publice a Mântuitorului, după ce El a împlinit numeroase şi minunate vindecări de trupuri şi de suflete aflate în suferinţă, ceea ce trezeşte admiraţia mulţimilor, care aleargă la El din toate părţile. După întoarcerea din ţinutul Gadarenilor, Iisus ajunge în Capernaum, acolo unde locuieşte împreună cu mai mulţi ucenici, iar casa este plină de oamenii care vin să-L asculte sau doar să-L vadă, pentru că faima Lui s-a răspândit foarte repede în viaţa oamenilor. Se spunea, pe bună dreptate, că nimeni nu făcuse vreodată ceea ce împlinise El, nici nu spusese vreodată adevărurile Sale! Aşadar, au venit oameni din toată Galileea, din Iudeea şi din Ierusalim, o mulţime de “farisei şi cărturari”, mulţi dintre ei fiind propovăduitorii legii. În acel moment, înaintea Lui este adus un slăbănog, un paralitic, întins pe un pat purtat de patru bărbaţi. Se ştie că paralizia este, ca şi lepra, unul dintre marile simboluri ale decăderii omului, ale păcatului, iar cel căzut şi-a pierdut libertatea, autonomia de voinţă, putinţa de a crea, însuşiri care sunt oglindirea lui Dumnezeu. În acest fel, paraliticul este robul păcatului însuşi, rob demonilor, fiindcă este redus la neputinţă. Deoarece mulţimea era aşa de numeroasă, că nici măcar nu se putea intra în casă, atunci, în loc să renunţe, cei patru dau dovadă de inteligenţă şi fac un lucru uimitor: se caţără pe casă pe scara dinafară şi ajung pe acoperiş, apoi fac o gaură în acoperiş, dând la o parte ţiglele, şi coboară targa cu ajutorul frânghiilor, deasupra locului în care se găsea Iisus. Să înţelegem de aici, că niciodată credinţa nu cedează învinsă, ci perseverează, credinţa nu cunoaşte bariere, obstacole, iar dacă un drum se închide, atunci omul perseverent în credinţa sa caută o altă cale, o altă ieşire din impas, pentru că prin efort deosebit o găseşte! Vedem că în mod surprinzător, cei patru bărbaţi s-au urcat pe acoperişul casei, trăgând după ei pe prietenul lor bolnav şi s-au apucat să desfacă o parte din acoperiş, apoi l-au coborât pe paralitic în casă.

Hristos va spune ceva care descumpăneşte: «Fiule, iertate sunt păcatele tale»!
Ne putem imagina uimirea celor dinăuntru, cand au văzut acoperişul deschizându-se şi un om bolnav coborât în mijlocul modestei încăperi, iar, deşi, probabil, unii au şi cârtit, deranjaţi de insistenţa celor patru, Domnul Iisus le-a văzut credinţa şi s-a milostivit de prietenul lor, fiindcă El a mai văzut şi altceva pe care numai Dumnezeu îl poate vedea în sufletul omului! Poate că aici este miezul lucrurilor minunate, în puterea credinţei noastre, iar, pe când cei prezenţi se aşteptau la vindecarea fizică a slăbănogului, Hristos va spune ceva care descumpăneşte pe cei prezenţi : «Fiule, iertate sunt păcatele tale»! Hristos foloseşte această ocazie pentru a face o nouă revelaţie, uimitoare şi de neimaginat pentru mulţi dintre noi, deoarece Fiul Domnului are puterea dumnezeiască de a ierta păcatele nostre ştiute şi neştiute, iar în îndoiala lor, poate cărturarii nu s-au înşelat: “Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu”?, îşi spuneau ei în gând? Dar, în loc să se cutremure de bucurie, încredinţaţi că rabbi Ieshouah era Mesia şi că ochii lor, în sfârşit, Îl vedeau, ei spun că Iisus “huleşte”, adică vorbeşte împotriva lui Dumnezeu, ia locul lui Dumnezeu, se “joacă de-a Dumnezeu”, aşa cum o fac mulţi farisei în zilele noastre. Nu credeţi, oare, că aici ni se dezvăluie unul dintre marile păcate ale omului secularizat, poate unul dintre cele mai mari, pentru că se vădeşte mai ales la oamenii sceptici, care preferă propriile lor cugete, cugetelor Lui Dumnezeu, şi chiar dacă vor să-L primească pe Dumnezeu, totuşi, ei vor un Dumnezeu după mintea lor, după dorinţele şi cultura lor, chiar punându-se pe ei în locul lui Dumnezeu! În acel moment, Domnul, care citeşte în inimile tuturor oamenilor, îi ceartă şi face un lucru uimitor: îl vindecă pe slăbănog, însă, pentru a dovedi că are cu adevărat puterea dumnezeiască de a ierta, El mai şi explică lucrul acesta cu simţ pedagogic rostind cuvintele: “iertate sunt păcatele tale” sau “ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă”! Desigur, toată lumea poate gândi că iertarea rostită cu gura nu e decât o vorbă, care nu angajează la nimic, fiindcă nu sunt decât cuvinte, din moment ce nimeni nu poate verifica, dar o vindecare în fapt e un lucru văzut şi nu se poate contesta! Şi atunci, “ca să ştiţi că Fiul Omului are putere a ierta păcatele, zic ţie: scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”!

Vindecarea slăbănogului arată puterea Lui Hristos de a ierta păcatele!
Vindecarea uimitoare a slăbănogului arată puterea dumnezeiască a Lui Hristos de a ierta păcatele, arată că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Cel Care ne vindecă trupul bolnav şi ne mântuieşte sufletul nostru! Prin urmare, vindecarea slăbănogului din Capernaum este atât o dovadă a milei si a iubirii dumnezeieşti faţă de om, dar şi o urmare a credinţei, a prieteniei şi solidarităţii umane faţă de suferinţele aproapelui nostru. Se cunoaşte că mare parte a activităţii Sale, Mântuitorul Şi-a desfăşurat-o în cetatea Capernaum, iar cei care au văzut minunea vindecării slăbănogului, Îl slăveau pe Dumnezeu! Această revelaţie este de o nemaipomenită însemnătate şi se dovedeşte cu mult mai mare decât vindecările şi dezlegările săvârşite până acum, care într-o anumită măsură au putut fi săvârşite mai înainte şi de către unii oameni, prin puteri fireşti, printr-un har personal sau prin practici magice! De fapt, aici ne aflăm într-un alt plan care demonstrează că puterea iertării este numai dumnezeiască! Iată, ceea ce este de mirare şi de mare însemnătate, când Hristos va spune: “Fiul Omului are puterea…”, adică această putere se împlineşte, se manifestă, în firea Sa omenească, prin Duhul Sfânt. Este vestirea unui dar nepreţuit, pe care El îl va face Apostolilor Săi: acela de a dezlega păcatele oamenilor, putere dumnezeiască transmisă episcopilor şi preoţilor până astăzi. Această întâmplare a schimbat cursul istoriei omeneşti: cu trei ani înainte de Înviere, Hristos arată că Omul nu a fost alungat din Rai pe vecie, că el se poate împăca întotdeauna cu Dumnezeu. Din parabola aceasta reiese importanţa credinţei puternice în Dumnezeu, a Cărui dragoste faţă de oameni e nemăsurată, iubirea şi grija faţă de aproapele şi puterea făcătoare de minuni a rugăciunii curate, iar pentru vindecarea bolilor trupeşti şi sufleteşti, Domnul Iisus Hristos a instituit Sfânta Taină a Maslului, pentru că suferinţele sunt urmări ale păcatelor nemărturisite. Aşadar, fiecare dintre noi suntem datori să împlinim vindecarea slăbănogului din noi şi a celui de lângă noi, să ne iubim şi să ne ajutăm aproapele, să ne rugăm pentru acesta, pentru că binele făcut celor din jur aduce în inimă bucurie şi pace interioară, ne înalţă spre Dumnezeu!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here