Ivit pe lume la miezul nopții de 27 noiembrie 1885, în comuna Târlișua, un sat de munte așezat la confluența văii numită Izvor cu Ilișua, loc de unde se poate înfăptui ascensiunea pe vârful Țibleș. Vasiliu- Liviu Rebreanu era primul prunc din cei paisprezece ai familiei Vasiliu (Vasile) și Ludovica Rebreanu, născută Diuganu. Era o noapte de pomină, când s-a petrecut„ cea mai formidabilă ploaie de stele”. ,,Îmi spunea tata că stătea pe prispă și că ploua cu stele adevărate așa cum ploua cu apă”. Tot în aceeași noapte, „s-au tras clopotele într-o dungă ca în vreme de primejdie…. de s-au înspăimântat oamenii și a fost panică în tot satul, să se audă clopotele în miez de noapte”. (Liviu Rebreanu). Oare acest miracol al naturii era menit să dea semnalul că cel dintâi născut în familia Rebreanu va deveni „patriarhul” romanului românesc, că va ocupa în constelația literaturii române un loc privilegiat, alături de „poetul nepereche”, Luceafărul poeziei românești, „rotindu-se pe orbita prozei, a romanului”. Prin urmare, un miracol dă naștere altui miracol. Să fie aceasta și o prefigurare a faptului că Liviu Rebreanu și-a zămislit toate cărțile în mii de nopți albe?!
-De ce scrii noaptea? îl întreabă Camil Baltazar, un contemporan și un apropiat al lui Liviu Rebreanu.
-Întâi, pentru că mă pot izola și concentra mai bine. Apoi, vezi dumneata, noaptea își are taina ei personală; întunericul opac îți dă senzația haosului inițial, care cred eu că și el a fost întunecos. Din această pâclă se desprind figurile luminoase ale personajelor închipuite.
Dumneata știi, dragă prietene, cum lucrez eu aici, la țară – cu toate ușile și ferestrele deschise prin care năvălește negrul de funingine al nopții. Singura lumină existentă e lampa asta Aladin de pe birou. Am încercat să scriu ziua. Nu am reușit, însă ziua toate lucrurile sunt clare. Noaptea, însă, nebuloasa întunecimii e creatoare de imagini, de viziuni. „Scriam numai noaptea, ca totdeauna, într-o liniște ideală. Când deschideam ferestrele, se auzeau apele Someșului murmurând parcă numai amintiri.”
Ca mai toți scriitorii noștri, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Marin Preda și alții, și Liviu Rebreanu practica „robinsonada” (Al. Oprea), cu alte cuvinte, se refugia în locuri pitorești, unde liniștea era stăpână, fiind create resorturile psihologice propice travalilului artistic. „Când lucrezi la o carte de dimensiuni mai mari, cum e romanul, declara Liviu Rebreanu, trebuie să ai posibilitatea să te izolezi, să te concentrezi complet, să trăiești atmosfera pe care dorești s-o creezi, să te familiarizezi cu oamenii pe care încerci să-i zugrăvești. De aceea, totdeauna, pentru fiecare carte, am căutat să evadez, să mă retrag undeva…..” .
Se poate vorbi de mai multe „sanctuare” ale creației lui Liviu Rebreanu. La invitația unui prieten de odinioară, devenind preot, și-a găsit refugiul în satul copilăriei sale, Maieru. I s-a pus la dispozitie „o sală de clasă din școala comunală, cu un pat improvizat, cu o masă lungă”. Școala era veche, cu o grădină care mergea până la malul Someșului. Și „Răscoala” este începută la Maieru. În satul Orlat, de lângă Sibiu, la o prietenă din tinerețe, Letiția Slăvoacă, începe lucrul la „Ciuleandra”, apoi continuă în Maieru, la preotul Ciorbă, 1927, când scriitorul este ales cetățean de onoare al comunei. La Lugoj, 1928, începe lucrul la romanul „Crăișorul”, pe care îl termină la Orlat, 1929. Începând cu 1930, când cumpără o casă și o viișoară în fostul județ, Muscel, în comuna Valea Mare la 3 km de Pitești, sanctuarul creației sale aici se stabilește. La Valea Mare va scrie multe pagini din opera sa, aici reîncepe lucrul la „Răscoala” continuând fără întrerupere din primavara și până în toamna anului 1931. Era ultima variantă a „Răscoalei” a cărei primă ediție se petrece în 1932.
Eseistul francez Roland Barthes (n.1915), caracterizându-i pe scriitori, menționa două tipuri de norme: „norme tehnice” (de compoziție, de gen, de scriitură) și norme artizanale (travaliu, răbdare, finisare, perfecțiune). Pentru procesul de creație a lui Liviu Rebreanu, sunt specifice ambele tipuri de norme, atât cele tehnice cât și cele artizanale.
Tenacitatea cu care scria Liviu Rebreanu se întâlnește la puțini scriitori. Nu de puține ori, Liviu Rebreanu afirma că singura meserie a sa era scrisul: „Eu nu am altă meserie decât scrisul. Eu nu sunt decât un simplu scriitor”. „…..scrisul e profesiunea cea mai nobilă, cea mai grea și cea mai glorioasă”.
Descins în Capitală, 1909, îi face o vizită poetului George Coșbuc, fiu al acelorași pitorești meleaguri ale Ardealului de Nord, fost coleg de liceu cu Vasile Rebreanu, tatăl scriitorului, de la care primește următoarele sfaturi: „Muncă, răbdare, încredere! Fără de astea nimeni să nu încerce meseria scrisului. Talentul e un dar Dumnezeiesc, neapărat, însă, singur, fără multă, foarte multă trudă, rămâne sterp. Un sfert din talent și trei sferturi de muncă abia vor naște o operă de artă. Să fii onest cu tine însuți, să crezi în ceea ce scrii!”. În înreaga sa activitate, va ține cont de aceste înțelepte sfaturi. Despre „intimitățile” scrisului marelui romancier, volumul „Amalgam”, cuprinzând articole, studii, conferințe și cronici dramatice, paginile intitulate „Cred”, „Mărturisiri”, „Literatura și iubirea” oferă numeroase date cu privire la profesia de credință a scriitorului și geneze ale marilor opere. Conferința ținută la Ateneu, la 23 iunie 1943, cu titlul „Cum am scris Răscoala”, text publicat în revista „Manuscriptum”, III, nr.1(6)1972, se adaugă la vechile confesiuni de creație făcute de Rebreanu. Și din punctul său de vedere, puterea creatoare este un „dar divin”, iar „creația artistică e ca și creația divină”.
Sunt scriitori care creează cu mare ușurință, dar există și scriitori care compun greu, Lev Tolstoi, de pildă, astfel că soția sa a transcris de patru ori „Anna Karenina”, iar Heine transcria poeziile în zeci de variante. Liviu Rebreanu nu se bucura de lejeritatea scrisului lui Mihail Sadoveanu, dimpotrivă, scria destul de greu.
-Scrii greu, pare-se? îl întreabă Camil Baltazar.
-Da, foarte greu, la început scriu dintr-odată, dar la transcris schimb aproape cu desăvârșire, cu totul textul compus. Sunt cazuri când, sub influența inspirației binecuvântate, scriu douăzeci de pagini într-o noapte. La transcriere nu mai rămân însă decât cel mult trei pagini.”
În aceeași Conferință ținută la Ateneu, scriitorul face dezvăluiri privind procesul său de creație: „În noaptea aceasta am scris patru pagini, noaptea următoare alte patru. Pe urmă iar o neputință de 7 zile. Și deodată la 9 august, o zi de marţi, 14 pagini, ba încă noaptea următoare 16 pagini, apoi iar 8, și iar 7….”.
„Lupta pentru prima frază și primul capitol e cea mai aprigă”, afirma Liviu Rebreanu. Reiese că muza, inspirația, nu-i era întotdeauna credincioasă, nu răspundea tot timpul la dorința scriitorului, uneori juca „rolul unei amante infidele”.
Câte nopți albe pentru fiecare dintre cărțile sale, câtă conștiinciozitate și câtă putere de muncă!!…, ne întrebăm și ne mirăm, pe bună dreptate. Toate izvorau dintr-o înaltă conștiință artistică a unui scriitor menit să treacă înaintea tuturor. Muncă de benedictin, de ocnaș al condeiului. Activității sale creatoare i se potrivește clasicul dicton: „Per aspera ad astra” (lat. „Pe căi aspre către stele”), cu varianta echivalentă: „Ad augusta per angusta” (lat. „La rezultate strălucite se ajunge pe căi înguste, trudnice”). Cu alte cuvinte, calea spre reușită e presărată de eforturi și numai prin muncă, foarte multă muncă, se poate ajunge la victorie. Și cum zilnic, în fiecare noapte, se așeza, benevol, la masa lui de lucru, parcă dintr-o obligație de serviciu, ne poartă cu gândul la dictonul: „Nulla dies sine linea” (lat. „Nicio zi fără linie”.) Deviza pictorului Apelles relatată de Plinius se aplică și scriitorilor, îndeosebi lui Liviu Rebreanu. Apropiații lui Liviu Rebreanu și cei care au pătruns în laboratorul manuscriselor sale au ajuns la concluzia că scriitorul a fost un artist extrem de exigent. „Nu sunt deloc indulgent față de opera mea”, relata Liviu Rebreanu. „Nu mă sfiesc niciodată a tăia în carne vie. Am taiat prin urmare totdeauna fără cruțare”. Rebreanu solicita să i se acorde corectura în șpalt și în pagină, transcria și revedea cu o scrupulozitate ieșită din comun tot ceea ce publica, de la articole, eseuri, schițe, nuvele și până la romane, iar corecturile erau făcute cu creion albastru și roșu. Când a fost ales membru al Academiei Române, 26 mai 1939, la propunnerea lui Mihail Sadoveanu, ce-i drept, cam târziu, adresându-se colegilor săi, a spus: „Vin în mijlocul d-voatră, prea onorați colegi, după o viață aspră de luptă și de muncă”.
Cu certitudine, munca epuizantă, extenuantă, la masa de lucru, în mii de nopți albe, i-a șubrezit sănătatea și i-a scurtat viața. Se stingea din viață cu condeiul în mână la 1 septembrie 1944, în plină vârstă creatoare, ochii aceia calzi și albaștri se închideau pentru totdeauna. Oameni de rea-credință au dat zvonul că Liviu Rebreanu s-a sinucis, dar cei care au fost de față la tragicul eveniment au dezmințit acest neadevăr, dând mărturie despre moartea naturală a scriitorului. Printre aceștia a fost și Camil Baltazar.
Aflând despre prietenul său, Camil Petrescu, că, exasperat de campania de presă nefavorabilă în urma premierei piesei „Mioara” (1924) și de sărăcia în care se zbătea, intenționa să-și pună capăt zilelor, Liviu Rebreanu s-a dus într-un suflet acasă, la confratele său, și, după o noapte întreagă de discuții, asigurându-l de prietenia și ajutorul său frățesc, a izbutit a-l îndupleca să renunțe la nesăbuita decizie. Intervenția la timp a avut efectul dorit, iar Camil Petrescu a fost recunoscător pentru sprijinul moral al lui Liviu Rebreanu, care i-a redat încrederea în puterea sa creatoare. Este firesc să ne punem întrebarea: Oare putea Liviu Rebreanu să recurgă la gestul unui suicid după ce cu ani în urmă, l-a salvat pe Camil Petrescu de la o asemenea tragedie?!
Înhumat la 3 septembrie 1944, la Valea Mare, după câteva luni a fost deshumat, transportat la București și îngropat la Cimitirul Bellu, aflându-se în imediata vecinătate a mormintelor lui Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Liviu Rebreanu rămâne ctitorul romanului românesc modern, el este acela care a înzestrat literatura română cu cele trei capodopere, adevărate monumente literare, „Ion”, „Pădurea spânzuraților” și „Răscoala”, având ceva din „grandoarea fluviilor americane ”, de aceea, va trebui „să stea în frunte ca un patriarh, pentru bunul motiv că el a descoperit America”. (G. Călinescu).
Constantin E. Ungureanu
