De la Sapho încoace, toate poetesele lumii şi-au pus harul şi sensibilitatea în slujba a două mari teme pe care le-au nuanţat la infinit: iubirea şi trăirile existenţiale. Ca atare, orice voce nouă în acest cor liric impresionant îşi găseşte şi în lirica românească filiaţii mai îndepărtate sau mai apropiate.
Dacă am compara-o în acest sens pe Zoia Elena Deju, autoarea volumului recent Îngerul din cadru (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011), cu Magda Isanos, Nina Cassian sau Ana Blandiana, am observa că poezia acesteia este mai apropiată ca tonalitate de cea scrisă de prima poetă din seria citată. Venind după alte patru volume de poezie: Limpezimi de mărgăritar (1994), Iluminări în amurg (2005), Măiastra cerului (2008), şi La Ghetsimani (2009), precum şi a unui studiu (scris în colaborare) despre o personalitate locală: Arethia Tătărescu – Marea Doamnă a Gorjului interbelic (2007), Îngerul din cadru este în multe privinţe o continuare a celor mai vechi, atât prin abordarea temelor predilecte cât şi prin unele particularităţi stilistice. Chiar înainte de a foileta doar sau a citi cu atenţie această carte, pentru privilegiatul aflat în apropierea ei, coperta, cu ilustraţia pe care o conţine, sugerează orizontul spiritual preferat de autoare. Într-un ansamblu de mov indecis, un înger stă în dreptul unei ferestre înalte. Spaţiul înconjurător, prin dimensiunile sale, trimite la interiorul unei catedrale – aluzie la convieţuirea spirituală, singura în stare să explice şi să justifice existenţa terestră. Îngerul „din cadru” priveşte spre ceva. Poate spre lumea de afară, poate spre neant, cu care este atât de familiarizat. Dar albul său diafan – acelaşi cu albul descrierii biblice – trimite spre puritate şi absolut. Cu atât mai neaşteptat pare locul ocupat de poezia Daimon (cu o simetrie de loc întâmplătoare în ciclul următor!), care surprinde dualismul ontologic al fiinţei umane observat aproape concomitent de Baudelaire şi Eminescu: „întotdeauna am vrut să ascult/ de primul impuls/ ce-mi şoptea îngerul de pe umărul drept/ însă demonul/ de pe umărul celălalt/ găsea mereu să-mi spună altceva”. În încercarea de a-şi strânge dorurile „într-o constelaţie boreală” (Calea lactee) şi compararea unui zâmbet iubit cu „floarea de colţ” în poezia cu titlu omonim, Zoia Elena Deju realizează de fapt versuri de notaţie. Ele sunt concepute ca revers al copilăriei pierdute definitiv, având darul să releve o sensibilitate nealterată: „revăd fericirea uitată-n/ pânza păianjenului/ şi paşii copilăriei/ prin spini înfloriţi”. Dar poezia sa de notaţie atribuie prezentului şi trecutului capacitatea de a realiza întregul, ca în această frumoasă Gutui: „miroase a iarnă/ a jăratic/ în ţestul copilăriei/ se coace azima poemului/ în fereastră ghirlande rotate// şi dulcea-amară gutuie”. Neconvingătoare totuşi, dar suficient de trează într-un cotidian neprielnic, autoarea exclamă în Dor de Egipet: „m-aş acoperi cu piramidele faraonilor/ să uit de toate”. De aici până la drumul imaginat de supliciul Mântuitorului spre Golgota nu este, în imaginaţia autoarei, mai mult decât un pas conceput ca oprire a duratei. În Ierusalim ea evocă astfel evenimentul: „încovoiat/ pe drumul purpuriu al crucii/ Fiul/ cu scame de cer/ în ochii opriţi/ ca limbile orologiului/ pe muchia brumărie/ a cadranului”. Predilecţia pentru anumite cuvinte este evidentă. Imaginea îngerului se asociază adesea cu derivate ale cuvântului „brumă” din conştiinţa că apariţia nepământeană a suavului sol este rece şi se topeşte la cea mai mică atingere. Un fragment din Condorul este elocvent în acest sens: „septembriază a toamnă zănatică/ urmă de înger/ în aer brumatic”. Dar nu numai în lunile de toamnă, ci şi în cele de vară, amintind de vremi uitate („cu coif” – spune autoarea), când îngerul păzea şi spaţiul domestic, nu numai pe cel sacral, imaginea acestuia se impune ca prezenţă binefăcătoare. Crug de sânziene conţine ideea de mai sus: „amintire cu coif – /soarele în balans/ înger/ în colţul casei// înger/ în cadrul ferestrei”. Să nu se creadă cumva că „înger” este un cuvânt care apare în fiecare poezie. Nu. Sunt multe care nu-l conţin. Dar atunci când umbra lui înnobilează pagina, Zoia Elena Deju realizează metafore şi comparaţii notabile, precum cele din Ars poetica din care transcriem următorul fragment: „adeseori/ mă-ntreabă îngerul/ din cadru/ de ce bloc-notes-ul meu/ rămâne/ tâmplă de schit/ abia văruită/ în aşteptarea icoanelor?”. Trecută prin grila sensibilităţii lui Rainer Maria Rilke, imaginea îngerului care face legătura între divinitate şi om are conotaţii apropiate şi în lirica autoarei gorjene. Astfel, în poezia identificată cu numărul 16 din ultimul ciclu al cărţii (O lumină crucificată) numai două substantive (fereastră şi stea) sunt concrete, primul probând provenienţa terestră a poetei. Totuşi, diferenţe mai mari sunt şi între ele, căci, dacă fereastra poate fi atinsă, steaua rămâne intangibilă. În acest climat dominat de abstract se circumscriu gândurile şi sentimentele poetei pentru care până şi speranţa are ceva mistic: „atinsă de aripa Îngerului/ din cadru// trezită de bătaia/ razei din colţul ferestrei// în volbura neantului/ blânda mea stea/ rodnic pogorâtoare/ în golgota speranţei”. În cele trei cicluri ale cărţii: Îngerul din cadru, Pridvor de dor şi O lumină crucificată nu pot fi semnalate schimbări majore în abordarea tematică sau în tehnica rostirii poetice. Aceleaşi fulguraţii ale cuvintelor abstracte în zeci de combinaţii stilistice, definind în esenţă o poetă pentru care iubirea, tristeţea, amintirea, lacrima, singurătatea şi încă multe altele devin motive poetice importante care acced în versuri de o sensibilitate reală. Uneori tonalitatea se schimbă uşor de la strofă la strofă. Dar atunci când Zoia Elena Deju vrea s-o păstreze neschimbată, îşi reduce confesiunea lirică la nivelul unei fraze poetice: „desenez cu ochii închişi/ visez pentru voi/ cum soarele-şi deschide pleoapa/ peste blânda savană”(15). Îngerul din cadru are ceva din psalmodierea cântecelor bisericeşti în sfârşitul unor lumânări care luminează muritorilor calea spre credinţă. Beneficiind de o prefaţă comprehensivă semnată de Gheorghe Grigurcu, noua carte semnată de Zoia Elena Deju este o continuare a celor vechi, în care sacrul şi profanul erau considerate entităţi complementare.
Prof. univ. dr. Adrian Voica
