În anul 1968 apare cartea „Studii de stilistică” (postum) de Tudor Vianu, Ediţie îngrijită cu studiu introductiv şi note de Sorin Alexandrescu, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, structurată în patru capitole: „Probleme teoretice”, „Stilistica limbii literare”, „Stilistica autorilor” şi „Forme poetice”. Primele trei capitole cuprind studii despre unele aspecte stilistice ale poeziei eminesciene.
Primul capitol se încheie cu „Statistica lexicală şi o problemă a vocabularului eminescian”, în care Tudor Vianu face referiri critice privind lucrările de statistică a vocabularului unor poeţi, scrise de P. Guirand. Tudor Vianu prezintă neajunsurile fundamentale ale metodei, limitele acesteia, după opinia lui, cine face studii statistice asupra vocabularului unui poet trebuie să aibă în vedere, în primul rând, stabilirea cuvintelor mai des întrebuinţate, cuvintele temă şi cuvintele cheie. Statistica evidenţiază două tendinţe: tendinţa dispersării şi tendinţa concentrării.
Trecând la Eminescu, Tudor Vianu constată că fişierul limbii lui poetice evidenţiază două sectoare lexicale importante: cuvinte care exprimă realităţi ale naturii („cer”, ,,stele”, ,,şoapte”, ,,ziuă”, ,,primăvară”, ,,cerb”, ,,vulpe”, ,,nor”, ,,furtună”, ,, munţi”, ,,brazi”, ,,deal”, ,,câmpie”, ,,ploaie”, ,,lună”, ,,izvor”, ,,lac”, ,,crâng” etc.), cuvinte care denumesc plante, animale, corpuri cereşti, anotimpuri, fenomene meteorologice, apoi sectorul terminologiei artistice (arhitectură: „castel”, ,,colonadă”, ,,dom”, ,,mausoleu”, ,,palat”, ,,piramidă”, arte plastice: „culoare”, ,,icoană”, ,,giuvaer”, ,,marmură”, ,,pânză”, ,,tablouri”, ,,statuie”, muzică: „armonie”, ,,cântec”, ,,coarde”, ,,corn”, ,,fluier”, ,,liră”, ,,sunet”, poezie: „bard”, ,,mit”, ,,odă”, ,,pană”, ,,poet”, ,,poezie”, ,,scriptură”, ,,stiluri” etc).
În etapa creației finale, de la „S-a dus amorul” până la „Kamadeva”, pe baza statisticilor efectuate, Tudor Vianu constată o scădere a terminologiei artistice, în favoarea terminologiei naturii. În finalul acestui studiu, stilisticianul Tudor Vianu compară zugrăvirea unui peisaj de noapte în cele două poezii, „Melancolie” și „Mai am un singur dor” și ajunge la concluzia că peisajul apare în prima poezie ca o construcție, ca o reprezentare de artă, pe când poezia „Mai am un singur dor” se compune din „impresii culese direct din natură”, de aceea, se observă contrastul dintre cele două serii lexicale: „poartă”, ,,mormânt”, ,,mausoleu”, pe de o parte, „toamnă”, ,,frunză”, ,,izvoare”, ,,lună”, ,,teiul”, ,,creangă”, ,,vântul serii” etc, pe de altă parte.
„Pseudo-imperativul la Eminescu” ține de capitolul al doilea, „Stilistica limbii literare”. După cum se știe, toți gramaticienii sunt de acord că singura persoană proprie imperativului este persoana a II-a singular și plural. În repetate rânduri, Eminescu, când era cazul să descrie cu fermitate o dorință sau să invoce o ființă absentă, recurgea la persoana a III-a a conjunctivului, formă apropiată de imperativ. Această caracteristică a stilului său este denumită de Tudor Vianu pseudo-imperativ și distinge trei cazuri de întrebuințare a acestuia:
1. Folosirea conjunctivului prescurtat( fără particula să): „Și nime-n urma mea/Nu-mi plângă la creștet”, „Alunece luna/Prin vârfuri lungi de brad,/Pătrunză talanga/Al serii rece vânt” (,,Mai am un singur dor”). În situația aceasta, conjunctivul capătă o formă asemănătoare cu morfemul imperativului;
2. Folosirea conjunctivului compus prescurtat: a) cu pronume personal în mod direct: „Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l” (,,Scrisoarea I”); b) cu pronume reflexiv în mod direct: „Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și ” observăm că pronumele personal sau reflexiv s-a unit cu verbul prin cratimă;
3. Folosirea conjunctivului prescurtat ca verb al unei propoziții dependente, urmată de o altă propoziție subordonată, indicând scopul și având verbul la conjunctiv în forma sa completă:„ Din zare depărtată răsare-un stol de corbi/Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi”. Conjunctivul din prima propoziție este subordonat unei regente subînțelese (Doresc să răsară).
În capitolul următor, „Stilistica autorilor”, Tudor Vianu continuă seria studiilor consacrate stilului lui Mihai Eminescu: „Epitetul eminescian”, „Expresia negației în poezia lui Eminescu” și „Expresia juvenilului la Eminescu”.
„Epitetul eminescian” ocupă un spațiu mult mai larg decât celelalte studii, după ce autorul face referiri la însemnătatea epitetului în opera unui scriitor, dezvoltă definiția acestei figuri de stil, restrânsă în vechile tratate de retorică, la un adjectiv în funcție de atribut, fiind omise caracteristicile acțiunilor. Prin urmare, epitetele pot determina un substantiv, dar și un verb , din rândul epitetelor fac parte nu numai adjectivele, dar și toate acele părți de vorbire care determină substantivele și verbele. Nu toate determinările au valoare epitetică, spune Tudor Vianu, de exemplu, acele îmbinări lexicale ce formează unități indisolubile: „salcie plângătoare”, ,,covor persan”, ,,înger de pază”, ,,cușma frigiană” sau acele determinări asupra cărora cade accentul semnificației: „picătură de smoală (,,Înger și demon”), „diademă de stele” (Veneră și Madonă). Studiul continuă cu prezentarea categoriilor gramaticale ale epitetului, în poezia lui Eminescu: epitetele substantivelor, epitetul verbului și epitetul în frază. Dintre epitetele substantivului, cel mai răspândit este atributul adjectival, în poeziile scrise între 1866-1869, Eminescu folosește adjectivul gerunzial, o influență franceză, întâlnit și la poeții pașoptiști(D. Bolintineanu) „vibrândă jale” („La mormântul lui Aron Pumnul”), „lira vibrândă” (,,La Heliade”), „umbre suspinânde” (,,Misterele nopții”), dar după 1869, epitetele din această categorie dispar. O altă particularitate observată în primele sale creații este întrebuințarea unor substantive cu valoare adjectivală „copila-mi murmurare” (,,Din străinătate”), „fruntea-i copilă” (,,Speranța”), „cugetările regine”(,,Epigonii”), „basmele copile” (,,Memento mori”), în aceeași perioadă apar adjectivele atributive precedate de articolul adjectival: „cununa cea de aur”, ,,fruntea cea umbrită” (,,La Heliade”) caracteristică ce se păstrează și în creațiile ulterioare: „bolta cea senină” (,,Floare albastră”).
O altă trăsătură a epitetelor adjectivale din prima etapă a creației poetului este antepunerea în formă nearticulată, față de substantiv: „trist mormântul tău” (,,La mormântul lui Aron Pumnul”), „lungi genele-ți plânse”(Venere şi Madonă ). O altă categorie gramaticală este aceea a epitetului substantiv, în cazul acuzativ, introdus prin prepozițiile „în”, ,,cu”, ,,de”: „râuri în soare” (,,Floare albastră”), „înger palid cu priviri curate” (,,Epigonii”), „Cărări cu cotituri” (,,Lasă-ți lumea…”), „sânu-i de crin” (,,Speranța”), ”pădurea de argint” (,,Călin”). Epitetul poate fi exprimat și printr-un substantiv în cazul genitiv: „batalioane a plebei proletare” (,,Împărat și proletar”), „a iubirii primăvară” (,,Epigonii”). Epitetele adverbiale sunt numeroase în toată opera poetică a lui Eminescu: „vine trist și gânditor”, ,,o urmă adânc în vis”, ,,să ne privim nesățios și dulce” (,,Luceafărul”). La Eminescu, apar epitete exprimate prin aceleași cuvinte cu valoare când adjectivală, când adverbială: „Cu glas adânc, cu graiul de Sibile/Rostește lin, în clipe cadențate”, „Dar ochii mari și minunați/Lucesc adânc, himeric”, „Îi răspunde codrul verde/Fermecat și dureros”, „Și-ncepu încet să sune/Fermecat și dureros”, „De ce dorești singurătate/Și glasul tainic de izvor”, „Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic”, „Și sub trestia cea lină”, „Iar pădurea lin suspină…”, „E albastră-mi, dulcea floare”, „Iar cornul plin de jale/Sună dulce, sună greu”. Deseori sunt folosite locuțiunile adverbiale„caut cu dispreț” (,,Venere și Madonă”), „se mișcară râuri-râuri ”(,,Scrisoarea III”), „stai cu binișorul” (,,Luceafărul”). Valoare epitetică capătă și apozițiile ca elemente ale frazei, iar substantivul este întotdeauna determinat la rându-i de adjectiv, multe dintre ele îndeplinind valoarea unor metafore: „Ochii, stele negre, întunecați sclipeau”, „O stea din cer coboară/O stea, vultur de aur” (,,Povestea magului călător în stele”). Acestea apar mai ales în poeme „Sare-un greier, crainic sprinten” (,,Călin”).
În primele sale poezii, epitetul apare în relație cu orice parte a frazei, în construcții sintactice cu multe determinări atributive :„A nopții gigantică umbră ușoară purtată de vânt/Se-ncovoaie tainic , se leagănă, zboară/Din aripi bătând” (,,O călărire în zori”). De asemenea, observă Tudor Vianu, adjectivele gerunziale cu valoare de epitet, prezente în primele creații, înlocuiesc de fapt propoziții atributive relative introduse prin ce și care, în poeziile de mai târziu, renunță la acestea și pune în locul lor propozițiile atributive corespunzătoare: „Ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot” (,,Călin”), „Acel soi ciudat de barzi/Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi” (,,Scrisoarea II”). Apoi Tudor Vianu grupează epitetele după obiectul, sfera, frecvența lor și după relațiile dintre ele, cu alte cuvinte, stabilește categoriile estetice ale epitetului, urmărite, bineînțeles, în poezia eminesciană. În funcție de acestea, clasifică epitetele în apreciative și evocative. Primele sunt produsul unei judecăți de valoare, exprimă aprecierea noastră față de valoarea subiectului de care epitetul respectiv se leagă. Astfel de epitete abundă în poeziile scrise între 1866-1874: „basmu-i divin”, ,,june frumos” (,,O călărire în zori”), „cumplita mea durere”, ,,bunul meu amor” (Femeia), „sântă și frumoasă, vergină, curată” (,,Amorul unei murmure”), „inimi bătrâne, urâte” (,,Epigonii”). Epitetul evocativ se identifică de fapt cu epitetul moral al unui substantiv sau verb, exprimă o realitate morală, care, spre deosebire de epitetul apreciativ, acesta este frecvent în toate etapele poeziei eminesciene: „visări misterioase”, ,,poetice simţiri” (,,Din străinătate”), „Viața-i inocentă”, ,,idei reci, îndrăznețe”, „amoroasă spaimă” (,,Înger și demon”), „lumea-i veselă și tristă” (,,Glossă”). Observăm la Eminescu procedeul epitetelor fizice pentru termeni morali: „Lucesc adânc, himeric (ochii)”, „mă simt nemuritor și rece” (,,Luceafărul”), de asemenea, procedeul invers, adică asocierea unui epitet moral cu un termen care exprimă o realitate fizică: „murmur duios de ape”, „Și-ncepu încet să sune (cornul)/Fermecat și dureros” (,,Făt Frumos din tei”), „singuratice izvoare”, ,,blânda batere de vânt” (,,Dorința”), „apa sună somnoroasă” (,,Freamăt de codru”). Prin acest procedeu întrebuințat frecvent de Eminescu, natura capătă o viață interioară, este însuflețită, iar epitetele de acest fel sunt și personificări.
Tudor Vianu realizează și alte clasificări ale epitetelor: ornante, când caracterele obiectelor exprimate de epitete aparțin clasei întregi (genului) și individuale, dacă aparțin numai unora dintre ele. Epitetele ornante impuse prin tradiția literară, obișnuite prin repetare, mai poartă numele și de epitete stereotipe, iar când acestea n-au mai apărut niciodată cu termenii pe care-i determină, deci asociația lor este foarte rară, poartă numele de epitete rare. Elegia „Mai am un singur dor” nu conține decât epitete generalizatoare și ornante: „somnul lin”, ,,cer senin”, ,,frunzișul veșted”, ,,teiul sfânt”. În primele sale poezii, Eminescu a folosit un număr relativ mic de epitete provenite din tradiția literară, Alecsandri și Bolintineanu, deci epitete stereotipe. Iată câteva epitete prezente la Eminescu și la înaintașii săi: „alb” (dalb), ,,blânde”, ,,dulce”, ,,jalnic”, ,,tânguios”, (tânguitor), ,,lin”, ,,ușor”, ,,tainic”, ,,verde”. Comparând cu Alecsandri și Bolintineanu, Tudor Vianu constată că Eminescu le introduce în asocieri noi, cu mai mare putere evocativă. Epitetul individual, spre deosebire de cel ornant, evocă o trăsătură proprie, individuală a obiectului. Aceste epitete (individuale) apar mai ales în poeziile de maturitate: „mâni subțiri și reci” (,,Departe sunt de tine”), „cercuri tremurânde” (ale apei), ,,Scrisoarea IV”, „Și peste arbori răsfirați”, „Răsare blânda lună” (,,Când amintirile…”). Toate epitetele individuale, legate de numele unor ființe, lucruri sau acțiuni sunt epitete rare. Eminescu îl surprinde pe cititor prin raritatea epitetelor de felul: ,,prostatecele nări” („Scrisoarea I”), sugerând o anumită nuanţă a indignării sale sau „privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget” (,,Scrisoarea III”), ambele exprimând sarcasmul poetului ajuns la paroxism. La acestea, se adaugă epitetele antitetice (sintagme oximoronice/: „bulgări fluizi” („Călin”), „farmec dureros” („Povestea teiului”/ „dulce jale” (,,Călin”), „tiranică dulceaţă” (Rime alegorice”/, „Suferinţă tu, dureros de dulce” („Odă”), „Ochii ucizători de dulci” („Strigoii”), „dulce şi fermecătoare jale” („Scrisoarea V”), „fermecat şi dureros” („Lasă-ţi lumea..”). Observăm o frecvenţă mai mare a epitetelor antitetice în poezii pe tema iubirii. Va urma
Constantin E. Ungureanu
