Pe când aveam vreo 9 ani, într-o primăvară, mă plimbam pe malul râului Bistriţa. Se umflase şi, după o răgălie, mai jos de Moara lui Cofet, am dat peste nişte cărţi aruncate. Şi deci ude.
De frica securităţii, cei care aveau în casă cărţi apărute dinainte de 1946 le zvârleau pe unde apucau. Să nu fie prinşi şi băgaţi la pârnaie că uneltesc, păstrând şi citind cărţi interzise, contra regimului comunist. Una dintre ele, citită de mine după ce-am uscat-o cu grijă, era un volum de poezie semnat de un hobiţan, mort la datorie în Războiul pentru Reîntregirea patriei. Hârtia albă mi-a oferit şansa de a citi poeme de inspiraţie religioasă. Ani de zile m-a însoţit versul „Leru-i, doamne, Ler” fără a pricepe cam ce înseamnă. Seriozitatea şi acribia profesorului universitar dr. Ion Mocioi mi-a reamintit pe Poetul Erou Ion Gheorghe Angliţoiu. Admirabila carte semnată de Ion Mocioi are un tiraj limitat, fiind apărută la Editura Academica Brâncuşi. Un motiv în plus s-o răsfoim împreună.
Nasc şi la Hobiţa poeţi
Nu-i cazul să vă grăbiţi, apreciind ca exagerate consideraţiile următoare. Cel mai mare poet de la Hobiţa, deşi nu şi-a adunat creaţiile între coperte, este chiar Constantin Brâncuşi. Despre poetica şi poietica scrierilor sale rămâne să adăstăm altă dată. Mai ales că lucrarea Soranei Georgescu-Gorjan „Aşa grăit-a Brâncuşi” ne dă tot dreptul.
Până atunci să reluăm aprecierea lui Ion Mocioi, editorul şi scriitorul polivalent care a scos de sub teascurile Tipografiei Universităţii „C. Brâncuşi” din Târgu Jiu monografia dedicată Poetului Erou uitat, pe nedrept. În care, Ion Mocioi susţine: „Din Gorjul lui Brâncuşi provine şi un poet, cel ce semna Ion Gheorghe Angliţoiu, o figură literară pierdută în anii afirmării, din timpul celui de-al doilea război mondial. Autor al unor volume de poezii şi proză publicate şi al altor lucrări rămase în manuscrise, ne-a convins printr-un talent de excepţie, dar a intrat uşor în uitare, deşi cel puţin multe poezii sunt antologice şi le putem reţine”.
„Livada copilăriei”
Aşa se numeşte un volum numai bun pentru tipar, dactilografiat şi aflat în colecţia autorului. Se născuse în cătunul Hobiţa, în iunie 1913, şi 
fusese înregistrat de notar abia la 20 august 1913. Totul se petrecuse într-o casă cu tei la poartă, de care şi-a adus aminte în volumul de proză inedit „Livada copilăriei”: „La umbra şi balsamul lui îmbătător, mama mi-a împletit funie de năzuinţe din sfârşitul fusului cu tors şi melodia cântecului cu gâze şi moşnegi…”
Poetul, scrie Ion Mocioi, îşi amintea de anii copilăriei: <<Pentru talazul vremurilor mele, ursitoarele s-au strâns sobor şi, ca-n condei de jar, mi-au săpat în inimă troiţă: „Vei fi cristalul de izvor şi miezul pâinii rumenite…” Şi s-au dus… în lume, ursitoarele, să-şi împartă comorile…
Le-am cunoscut într-un târziu, în glasul mamei, prinse-n hora cu Feţi Frumoşi şi Cosânzene…
Atunci, când anii mei erau bujorii din livadă, erau numai dimineţi, cu atâtea flori în tei şi-atâtea crengi!…>>
De la Hobiţa la liceele bucureştene „Mihai Eminescu” şi „Titu Maiorescu”
Elevul sârguincios şi talentat de la Hobiţa, şi, probabil, al Şcolii primare Peştişani, ajunge la vârsta de 14 ani să urmeze cursurile Liceului bucureştean „Mihai Eminescu”, de unde se păstrează carnetul de elev cu nr. 215, la 1929, pe când avea numai 16 ani. Amintirile sale se găsesc prozele: „Spre lumină”, „Hoinar” şi „O amintire de Crăciun”, păstrându-se inclusiv biletele de tren pe ruta Bucureşti-Târgu Jiu, de unde-a mers cu o sanie până la Teleşti şi pe jos până acasă, în prima vacanţă de iarnă.
Elevul Ioan(uneori transcris Ion) Gheorghe Angliţoiu a absolvit cursurile secundare în anul 1934, la Liceul „Titu Maiorescu” din Bucureşti, unde se-înscrisese în clasa a V-a, începând cu anul şcolar 1931-1932. Tot aici şi-a luat şi Bacalaureatul, iar la absolvirea Liceului a fost pus să vorbească în faţa colegilor şi a profesorilor un: „Cuvânt de despărţire rostit în numele promoţiei 1934, cu prilejul serbării de fine de an”, la 23 iunie 1934.
Bacalaureatul l-a trecut la sesiunea din luna septembrie, iar Diploma de absolvire s-a eliberat la 10 noiembrie 1934.
Tânărul locuia la Bucureşti, împreună cu tatăl său, Gheorghe Angliţoiu, care a lucrat în continuare pentru a-şi întreţine fiul la facultate.
Dornic să-şi facă o cultură şi mai vastă decât reuşise în liceu, Ion Gheorghe Angliţoiu a urmat cursurile Facultăţii de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti.
În vremea aceasta mai primise „Livret de serviciu militar”, fiind încorporat ca elev TTR, în 4 noiembrie 1935, cu funcţia de „comandant de ploton” în caz de mobilizare. Se păstrează şi Carnetul de identitate al elevului T.T.R. de la Şcoala militară nr. 1 de ofiţeri în rezervă pentru infanterie din Ploieşti, unele documente din acea vreme fiind din colecţia Tănasie Lolescu, Venerabilul Lojii Masonice din Hobiţa.
Muncă şi Poezie în volumul „Harfe”
Absolvise facultatea în anul 1939 şi a intrat în serviciu la Primăria Sectorului de Negru din Bucureşti. A debutat cu volumul de poezie „Harfe” şi, la puţină vreme, poetul a plecat militar „pe zonă” la Petroşani. Avea cu el totdeauna hârtie de scris, participând la activităţi culturale. Se păstrează şi o filă a Cuvântării din 11.XII.1938 rostită în cadrul Sărbătorii Naţionale de la 1 Decembrie la Ateneul Popular „România Mare” din Bucureşti.
Reporter de război şi Erou
În vremea celui de-al doilea război mondial, Sublocotenentul Ion Gh. Angliţoiu nu s-a despărţit de hârtia de scris. Se păstrează inclusiv un articol de ziar publicat de poet cu titlul „VITEJII GORJENI pe frontul Sevastopolului…”, subintitulat „Regimentul de Dorobanţi gorjeni cucereşte înălţimea Hugel”.
Tot din Colecţia Tănasie Lolescu se păstrează „Brevetul din 1941, al Ministerului Apărării Naţionale”, prin care se acordă „Ordinul COROANA ROMÂNIEI” cu spade în gradul de Cavaler cu panglică de VIRTUTE MILITARĂ” Sublocotenentului Ion Gheorghe Angliţoiu.
Soarta cumplită a Poetului Erou a înregistrat că în timpul celui de-al doilea război mondial, Ion Gheorghe Angliţoiu a căzut în luptele de la Stalingrad, în 20 decembrie 1942, la vârsta de numai 29 de ani.
Volumul „Harfe”, 1939, recenzat în „Gorjanul” de G.M.
Fulminantul debut poetic al lui Ion Gheorghe Angliţoiu, prin volumul „Harfe”, apărut în anul 1939, când autorul era încă student, cuprinde 45 de poezii selectate dintr-un caiet cu încercări literare mult mai vechi. La 15 septembrie 1939, în „Gorjanul” nr. 34-35, Anul XVI, din Târgu Jiu, ziarul directorului şi patronului Jean Bărbulescu, publica la rubrica RECENZII” şi sub semnătura G.M.(probabil o potrivire de nume cu criticul literar de mai târziu George Manoniu) o cronică de întâmpinare generoasă. Recenzentul era convins că poetul „va aduna cândva pulberea stelelor, foşnetul porumbului de toamnă şi tristeţea sau înaltul nopţilor de iarnă…”
Culmea este că, mai târziu, din aceste superbe şi din suflet afirmaţii s-a izvodit titlul celui de-al doilea volum de versuri „PULBERE DE STELE”, Bucureşti 1941. Desigur, micromonografia scriitorului Ion Mocioi este admirabilă şi deschizătoare de drumuri în restituirea poetică a genialului Poet Erou, de la care au mai rămas şi alte volume în manuscris.
„Visul de Aur”, încă şi azi tot vis!
În scurta şi prolifica sa viaţă ca literat, Ion Gheorghe Angliţoiu a mai publicat un al treilea volum de versuri „VIS DE AUR”, un poem în care personajele sunt personificări ale provinciilor româneşti despărţite de ţara mamă în vremuri de restrişte şi, mai ales, în anul de grea cumpănă 1940. Volumul apărea la Tipografia „Jiul Cultural”, Petroşani, 1941.
Cărturarul Ion Mocioi a găsit pe ultima pagină a acestei cărţi ca alte volume aflate în pregătire – „Livada copilăriei”, poem în proză, şi „Ciulinii”, volum de epigrame, ambele rămase în manuscris. Ca şi „Salbele Ţării mele” – poezii, 1941, dintre care trei poeme au văzut lumina tiparului în „Gorjanul”: „Răstignirea”, „Rugă în prag de moarte”(ca o cumplită prevestire!) şi „Eroilor”, în 1941. Celelalte fiind pierdute.
La ADENDA, Ion Mocioi mai aminteşte şi alte lucrări în manuscris, precum: „Din praguri târzii”(proză scurtă) şi „Mirajul plaiurilor româneşti”(poem în proză).
Abonat la „Revista Fundaţiilor Regale” şi corespondenţă cu Tudor Arghezi!
La 1 martie 1940, Fundaţia Culturală Regală PRINCIPELE CAROL din Bucureşti îi adresează o scrisoare oficială pe care o reproducem:
„Stimate Domnule Ion Gh. Angliţoiu,
Citind în Gorjanul despre activitatea dv. Literară, vă comunicăm că cu poşta de azi vi s-a trimis un număr din revista literară a căminului nostru Luceafărul literar, poate o veţi afla pe placul dv. Şi-i veţi deveni prieten, colaborator şi abonat.
Revista noastră apare regulat, bilunar, de 18 ani şi se ocupă numai cu lansarea talentelor provinciale, având şi tipografie şi editură proprie în care colaboratorii noştri harnici îşi pot imprima operile literare.
Dacă doriţi să primiţi şi dv. Revista regulat, vă rugăm să ne scrieţi şi să ne trimiteţi şi colaborări.
Sănătate” (semnătura este indescifrabilă şi epistola este ştampilată).
În micromonografia amintită, Ion Mocioi glosează şi pe marginea unei posibile corespondenţe între Poetul Erou Ion Gh. Angliţoiu şi marele poet al Gorjului şi al Ţării – Tudor Arghezi. Nu vrem să polemizăm cu nimeni, de astă dată, chiar dacă există impresia că autorul exagerează cu o relaţie epistolară de durată între poetul „Cuvintelor potrivite” şi junele hobiţan. Citind atent scrisoarea lui Tudor Arghezi, aceasta este o laudă asupra caracterului şi bunului simţ al fiului de ţăran de la Hobiţa şi nimic mai mult.
„Stimate Domnule Angliţoiu,
Mulţumindu-vă pentru reexpedierea unei scrisori, pierdută, dimpreună au alta pierdută de tot, de către o domnişoară studentă, care îmi afirmase că scrisorile i-au fost furate cu ghiozdanul, la Academia Comercială, dar care locuieşte în strada Dionisie, unde aţi găsit scrisoarea, în noroi, nu mă pot împiedica să vă exprim satisfacţia că în confuzia de noţiuni şi sentimente actuală, se mai află sensibilitate la onoarea delicată a unei infime datorii de amănunt.
Primiţi vă rog felicitările şi cele mai bune salutări.
T. Arghezi
37 Prelungirea Mărţişor, Telefon 3.33.54, Bucureşti(5).
Marele gazetar şi scriitor care semna simplu – T. Arghezi iubea adevărul. Aprecierile că afirmaţiile de mai sus se referă la sensibilitatea poetică a celui care i-a găsit şi retrimis scrisoarea pierdută sunt niţel hazardate.
Eu cred că imensul Caracter T. Arghezi s-a bucurat şi luminat la faţă în urma firescului gest recuperator, plin de bun simţ, al fiului de ţăran de la Hobiţa şi nu vreo referire la valoarea poetică a scrierilor de care nu se vede că ar fi avut ştiinţă.
Felicitările noastre scrise la adresa acribiei scriitorului şi universitarului Ion Mocioi nu contenesc. Totuşi, una-i una şi alta-i alta!
Ion Predoşanu
