Tudor Arghezi şi Cercul scriitorilor olteni (V)

Moartea lui D. Tomescu, – „colegul de pană şi călimară”, de fapt criticul de direcţie al „Ramurilor” craiovene, – la 3 iunie 1945, într-un spital din Ardeal, îl îndurerează profund pe Arghezi. Se cunoscuseră bine, îşi încrucişaseră condeiele, se întâlniseră des la Bucureşti.

Îl vizitase pe criticul craiovean la Cluj, unde acesta scotea o gazetă de partid, poetul fiind aici martorul unor agitaţii de stradă între două tabere studenţeşti. Arghezi nu poate uita ajutorul pe care prietenii craioveni, Şaban Făgeţel şi D. Tomescu, l-au oferit familiei sale în perioada detenţiei politice la Tg.-Jiu, având „un gând amical şi pentru prizonier şi pentru familia lui stingheră de acasă”, ca şi „prietenii lor din Gorj, care i-au purtat de grijă: în ultimă analiză, eram cu toţii olteni şi, în literatură, precupeţi…”:

„E o epocă de moarte. După un război de aproape şase ani, viaţa s-a deprins cu gustul morţii şi oamenii, învăţaţi să cadă cu miile şi cu milioanele, grămadă, cad câte unul şi pe rând, zi de zi. Scrisorile sunt înnapoiate cu inscripţie «Decedat», şi telefonul răspunde că prietenul viu, cu care ai stat de vorbă aseară şi care aştepta un răspuns, e pe catafalc sau brusc paralizat. Ţi-a rămas de la el portretul, obsedant: literă stranie a unei limbi nedefinite. Aşa că în fiece dimineaţă te-ai obişnuit să te întrebi, şovăind să ridici receptorul, cine a mai fost furat peste noapte, de întuneric. Şi umbli lin şi încet, cu băgare de seamă. Îţi faci pasul mic şi pitit. Să nu cumva să-l împiedici în sârma cu ghimpi, care împăienjeneşte ţărâna: vegetaţia Diavolului şi buruiana destinului încâlcit.

Dumitru Tomescu, de la Craiova, criticul literar al unei pleiade olteneşti sămănătoriste, un moment semnificativ, şi-a pus mâinile pe piept, acum câteva ore, într-un spital de peste munţi. Prietenul lui cel mai concret, Făgeţel, de la Ramuri, îmi comunicase cu câteva zile mai devreme că fostul lui tovarăş de bine şi de rău şi de mai puţin bine decât de rău, zăcea greu, bolnav şi neprihănit… Boala lui de piept cerea o alimentare, pe care timpurile nu mai pot să o procure nici oamenilor nevoiaşi sănătoşi. Pe când volumul concetăţenilor cu ifosul bine plasat năzuieşte către sferă, zăcătoare şi burduf, semenii discreţi, rezervaţi şi cu măsură, ca Tomescu, se ofilesc pe picioare şi se usucă în aşternut.

Colegul de pană şi călimară, totuş păstra în averea lui abstractă devotamentul presupus al câtorva patricieni ai banului politic, sprijiniţi de el să parvie şi să dureze şi destul de înstăriţi ca să-i scutească de inaniţie şi de salteaua de paie a carităţilor municipale. Unde sunt aceşti miliardari absenţi de la căpătâiul celui ofticat între ambiţiile lor trufaşe, interpretate pentru prostirea cititorului de ziare alegător? În lunile de suferinţă nu a binevoit să se arate niciunul. Dacă pe talerul de înmormântare moneta lor s-o fi amestecat din întâmplare cu gologanii adunaţi din sânge ai prietenilor săraci, această tardivă contribuţie funerară nu-i scapă de o răspundere, care când e lichidată cu violenţa toamnei anului 1944 îi impresionează ca o calamitate nemeritată.

Condeiul lui Tomescu nu a cruţat sticlirea zorzoanei şi neantul din interiorul mărgelelor goale de băşici poleite. A existat o asemenea vârstă în literatura noastră, de reacţiune legitimă, însă minoră, împotriva unei platitudini masive, a unei proze fabricată la Iaşi, Bucureşti şi aiurea, «pentru ţărani», autorii unei poezii, adeseori superioară literaturii zise cultă şi capabili să simţească mai repede accentele înnalte ale inspiraţiei, liberă de academii şi de clasicisme, propuse de câte un belfer ţeapăn la minte şi de sensibilităţi cu manual şi regumanent. O literatură de «pentru».

Lupta, dacă aşa se numesc împotrivirile la un talaz inedit, lupta şcoalei lui Tomescu pornea din cele mai bune intenţii, de fapt aceleaşi care mânau furtuna în teritoriile limbii, a unei noi expresii româneşti. Dar punctului de vedere i-au lipsit valorile de calorie, destinate să cristalizeze şi să facă dintr-un punct o stea de orient, defect împărţit de altfel pe din două cu potenţele slabe, hibride şi deocamdată şubrede, mai târziu biruitoare. Un vânt cu gunoi de bălegar da piept în paginile revistelor vremii cu un suflu de petice şi crâmpeie de afiş, iscat în cafenea. Şi unii şi alţii din combatanţii vârtejului premergător ploilor germinative, au fost egal de mediocri sau egal de nuli.

M-am întâlnit cu Tomescu de multe ori, făcând acelaş drum spre casă, în Bucureşti, unde ne înţepam cu suliţi de distanţă dar strângându-ne mâinile cu o înţelegere aproape reală. Şi el simţea ceva mai mult decât dogmatiza, şi eu mă încredinţam din ce în ce mai mult că aveam de respectat o mare sinceritate, valuta universală şi în eroare. Ne-am întâlnit la Craiova, ne-am întâlnit la Cluj. Acolo, Tomescu scotea o gazetă pentru exponentul oratoric al unui guvern care plătea hârtia şi tipografiia cu ţârâita, silindu-l pe nefericitul direcor, să fie lunea în capitală, ca să poată pleca vinerea înnapoi, pentru plăţile de sâmbătă, cu buzunarul gol şi expus ameninţărilor din redacţie şi tipografie. Enorma oboseală a bătutului apei în piua politică, a redus vitalitatea cărturarului la jumătate.

Îl văd şi acum strecurându-se prin el însuşi fără nici un orgoliu, nici al ideii nici al persoanei lui, anonimă. Îl văd zâmbind cu un înţeles acoperit, datorit şi greutăţii lui de a fi limbut. Îi văd ochii strânşi, de mare miop, canonit să descifreze un text vârât lângă frunte. Pipăitul pălmii îşi aminteşte şi de o insuficienţă a strângerii lui de mână – ori n-avea un deget ori avea un deget bont şi îndoit de gros. La Cluj, nimerisem în zile de turburări – tineretul din două taberi universitare se bătea dinaintea lui Matei Corvinul, în piaţa catedralei, în restaurante, în berării… Se devastase o imprimerie – litere de bronz şi organe de maşini zăceau într-un noroi întins. «Priveşte sălbătecie!» îmi arăta Tomescu, plimbându-ne prin Cluj. Bastonul lui era un băţ gros de cioban, cu măciucă.

În lagărul din Tg. Jiu, mă învecinam cu Craiova. Nici Tomescu, nici Şaban Făgeţel nu m-au dat uitării. Ei au avut un gând amical şi pentru prizonier şi pentru familia lui stingheră de acasă. Nu e locul de mulţumit acelora din prietenii lor din Gorj, care i-au purtat de grijă: în ultimă analiză, eram cu toţii olteni şi, în literatură, precupeţi… Dar o carte a Olteniei, apărută în cursul internării, cuprindea un articol, pe care mi-l ceruse Tomescu, redactorul ei. De vreme ce imaginile locale din manuscris trebuiau inevitabil să evoce figura lui craioveană, în urzeala textului încăpuse şi ea. Tomescu m-a rugat, cu o insistenţă, explicabil temperamental, să-l elimin riguros, după ce cu ferocitate se ştersese pe corecturi, de pretutindeni.

Oricum, s-a pierdut un scriitor cu adâncimi. Ceea ce-i mult mai rar, a pierit un om. Mai mult, un om de caracter, şi prob şi leal camarad şi adversar.