Pericopa Evanghelică a Duminicii a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor, numită şi Duminica Sfintei Cruci, a fost rânduită pentru a ne întări duhovniceşte în urcuşul nostru spiritual spre Înviere, pentru a cinsti îndeosebi puterea şi lumina spirituală a Sfintei Cruci, ca lumină a Postului Sfintelor Paşti şi ca arvună a Săptămânii Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Iisus Hristos
, mai ales că în cântările din Triod, Crucea este numită: „făcătoare de viaţă”, „raiul Bisericii”, „uşa Raiului”, „noul pom al vieţii”, „pom al nestricăciunii”, „armă nebiruită”, „lauda preoţilor”, „lauda şi scăparea monahilor”, „slava mucenicilor”, „podoaba sfinţilor”, „izvor al harului”, „bucuria ortodocşilor”, „strălucirea îngerilor”, „mai luminoasă decât soarele”, „ea luminează creaţia”!
Să ne însemnăm cu lumina Sfintei Cruci!
Faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa spirituală şi pentru mântuirea noastră, deoarece, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că acela care doreşte să vină după El, trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze, motiv pentru care lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos, pot fi considerate cele trei condiţii pentru a fi creştin. De altfel, creştinii s-au însemnat dintotdeauna cu semnul Sfintei Cruci, iar întotdeauna ei îşi fac semnul crucii din generaţie în generaţie, până astăzi.
Crucea îl însoţeşte pe creştin în viaţa de zi cu zi, pentru că ne însemnăm cu semnul sfintei cruci în timp ce ne rugăm, atunci când sunt pomenite persoanele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi atunci când intrăm sau ieşim din casă, înainte de începerea lucrului şi după terminarea lui, înainte de masă şi după masă, când trecem pe lângă o biserică sau o troiţă, când intrăm şi ieşim din biserică, în timpul slujbelor de la biserică, dacă ne e frică sau în orice fel de împrejurare, pentru că aşa ne-am pomenit, aşa am fost învăţaţi, aşa am văzut că fac cei mai mulţi creştini.
De multe ori, însă, facem acest gest, fără gândul smerit în faţa Lui Dumnezeu, fără să ştim semnificaţia şi importanţa lui, automatismul acestui gest dovedindu-se, de cele mai multe ori, păgubitor, atât pentru noi, întrucât ne lipseşte de participare activă la un act de cult, de angajare într-o relaţie vie cu Dumnezeu, cât şi pentru cei de lângă noi.
Să simţim cu smerenie semnul Sfintei Cruci!
Semnul Sfintei Cruci se face întotdeauna cu mâna dreaptă, astfel: se uneşte degetul arătător cu cel mijlociu şi cel mare, simbolizând unitatea de fiinţă a Sfintei Treimi, degetul inelar şi cel mic se lipesc de podul palmei, se duce mâna la frunte, rostindu-se “În numele Tatălui”, la piept rostind “al Fiului”, la umărul drept şi apoi la umărul stâng, rostind în cele din urmă “şi al Sfântului Duh”, pentru a lăsa apoi mâna în jos, spunând “Amin”. Ducând mâna la frunte, cerem lui Dumnezeu, prin acest gest, să ne sfinţească şi să ne lumineze mintea, să ne dea înţelepciune. Apoi, atingând pieptul, cerem lui Dumnezeu să ne încălzească inima de dragoste şi râvnă pentru El şi pentru tot binele, iar când ne însemnăm la umeri, cerem Lui Dumnezeu să ne întărească puterile trupeşti şi sufleteşti cu harul Său, pentru a putea duce greul zilei.
„Crucii Tale, ne închinăm Hristoase”!
Prin Sfânta Cruce, noi primim putere de la Cel ce S-a răstignit pe Ea, într-o rugăciune a trupului, aşa cum sunt îngenunchierile, închinăciunile şi metaniile, dar şi un act de credinţă şi de mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu, iar în funcţie de modul cum ne facem Sfânta Cruce, putem vedea cât este de dreptă şi credinţa noastră! Această Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare, o întărire a noastră în urcuşul spre Înviere, de aceea, când sărutăm Sfânta Cruce, să zicem: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”, într-o rugăciune care ne îndeamnă să ne asumăm şi să purtăm crucea vieţii noastre, pentru a face din ea drumul spre înviere, un prilej de apropiere şi de unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Dumnezeu vrea să intre în viaţa fiecăruia, pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, pentru că El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem, să nu ne despartă, să nu ne înstrăineze de El, ci, să le folosim în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Evanghelia ne îndeamnă să luăm crucea şi să ne-o asumăm, pentru că Mântuitorul vorbeşte, în acelaşi timp, de Cruce şi de pregustarea Împărăţiei Lui Dumnezeu, ca un semn că prin suferinţa Crucii, dar şi prin bucuria Învierii, cel ce poartă crucea urmând Lui Hristos, merge spre înviere, pentru că Lumina Împărăţiei Lui Dumnezeu intră tainic în sufletul şi în viaţa lui, iar el simte bucuria chemării Lui Hristos şi e bucuros ca să-L urmeze!
Prof. Vasile Gogonea
