O secţiune destul de consistentă este dedicată esteticianului Liviu Rusu, peste a cărui contribuţie „s-a cam trecut în fugă”, în ciuda faptului că valoarea acesteia a contribuit la îmbogăţirea esteticii europene din sec. al XX-lea. Sunt remarcate „procesualităţile prin care se naşte opera de artă”, aşadar „trăirile demiurgului”, nu satisfacţiile „contemplatorului”.
Venind spre estetică dinspe psihologie, L. Rusu a reuşit să-şi contureze o estetică cu caracter „sistematic” şi „unitar”, viziunea acestuia plasându-se la confluenţa unei multitudini de orientări ideatice din prima jumătate a sec. al XX-lea.
Lăsându-se, uneori, sedus de argumentele psihanalizei freudiene în explicarea procesuală a creaţiei artistice, esteticianul clujean era convins nu numai de influenţele inconştientului, dar şi de înrâuririle fenomenologiei husserliene („eul” – ca dat originar, ca substrat al sufletului omenesc). Patru ar fi, după părerea lui Grigore Smeu, conceptele ce conferă viziunii estetice a lui liviu Rusu un caracter sistematic şi unitar: „eul originar”, „conflictul creator”, „logodynamosul” şi „existenţa”. Privind demiurgia artistică, aceste concepte vin să corecteze unele concepţii „metafizice” din epocă, impunând un gânditor profund original şi de marjă europeană (prima sa carte, publicată la Paris, în 1935, rămânând netradusă până în 1989: Essaie sur la création artistique. Contribution a une estetique dinamique).
Foarte interesantă este secţiunea, oarecum recuperatoare, privitoare la Petru Comarnescu: Viziune helenizantă asupra corelaţiilor etico-estetice (cu referire la Kalokagathon-ul autorului, unde se pune şi chestiunea eticizării frumosului).
Alte „revitalizări” ale ideilor de frumos şi tragic îl privesc, mai întâi, pe Brâncuşi (doar cel din unele aforisme şi texte, altele fiind socotite „banalităţi de uz curent”), constatându-se acel „exces de interpretare” la unii brâncuşiologi: „S-a considerat chiar că există o estetică brâncuşiană, elaborându-se – din acest punct de vedere – ample exegeze sistematice” (este menţionată la subsol lucrarea lui Ion Mocioi, Estetica operei lui Brâncuşi). Dar estetica aceasta „implicită” în operele de artă „nu este o estetică propriu-zisă, ci o artisticizare difuză, lipsită de contururi conceptuale precise, a unor idei. Un soi de estetică «aeriană» ce poate sugera totul şi nimic”. Sunt acestea convingeri exprimate sincer şi tranşant, „cu riscul de a ne atrage anatema unor brâncuşiologi profesionişti, împătimiţi, care nu acceptă nici cea mai modestă «cârtire» faţă de idolul lor…”
Desigur, „genialul artist n-a fost şi estetician”, dar „zicerile” sale ne ajută să-i înţelegem opera şi să-i conturăm un profil artistic exact, de aici acea estetică „implicită” a operei în comentarea căreia trebuie integrată „estetica” şi nu în independenţa unor comentarii «aeriene», cum bine observă Gr. Smeu!).
Alte interpretări ale ideilor despre frumos şi tragic sunt întâlnite la Scarlat Struţeanu (teoria imitaţiunii şi a clarului confuz în estetică, 1925), Vasile Pârvan (Memoriale, 1923), I. Găvănescul, Eugeniu Speranţa, D.D. Roşca (care ar fi meritat un spaţiu mai larg), Radu I. Paul.
În ceea ce priveşte „integralismul” sau „unitatea decompozabilă” a operei de artă, sunt comentaţi Mihail Dragomirescu (printr-o revenire) şi Tudor Vianu (iarăşi printr-o revenire) – chestiunea fiind mai explicitată şi pusă în corelaţie cu mişcarea de idei a epocii.
În privinţa marelui critic literar Eugen Lovinescu (tratat la secţiunea Mutaţiile valorilor estetice, o „antidoctrină” doctrinară), autorul constată, la criticul modernismului interbelic, că, fără a crede într-o ştiinţă a esteticii (ca şi G. Călinescu, iniţial), ajunge la doctrina „mutaţiei” valorilor (de fapt, a „mutaţiilor”) care priveşte esteticul în opera de artă: „Mutaţia valorilor estetice reprezintă una din cele mai penetrante lucrări de axiologie estetică din istoria esteticii româneşti, oricâte observaţii critice s-ar putea face la adresa ei….” Refuzând pretenţia esteticii de a fi „ştiinţă” (ca altădată Kant şi Hegel), E. Lovinescu a construit, ca şi aceştia, principii în numele ei (Hegel – Principii de estetică), admiţând, dacă nu o „estetică ştiinţifică a frumosului”, cel puţin „o istorie a esteticii”… Criticul sburătorist vedea esteticul, în mod sincronic, cu spiritul veacului (saeculum, cum îi zicea Tacit), aducând în discuţie şi conceptul de diferenţiere. Problema e că nu putem înţelege exact chestiunea sincronismului lovinescian, în afara Istoriei civilizaţiei române moderne ( ), în care detaliază procesul de modernizare a Principatelor Române în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în sensul sincronizării sale cu instituţiile europene moderne. Ex Occidente lux era deviza criticului, care cerea literaturii (culturii româneşti) să ţină pasul cu literaturile /culturile europene moderne, în special cu cea franceză (acest model contribuind foarte mult la dezvoltarea vieţii publice şi politice: istituţii şi viaţă parlamentară). Constituind un veritabil elogiu la adresa liberalismului modern, cum s-a spus, Istoria lui Lovinescu face dese raportări la fenomenele culturale, ceea ce denotă nu numai un critic literar lucid, dar şi un analist al ideologiei (precizăm că primul volum din „Istoria literaturii române contemporane” se numeşte chiar: Evoluţia ideologiei literare, iar ultimul …Mutaţia valorilor estetice,VI, rămânând nescris al cincilea ce-ar fi trebuit să privească dramaturgia interbelică – C. Petrescu, L. Blaga ş.a.).
Autorul urmăreşte, apoi, atât unele „contestări” persiflante din epocă la adresa esteticii, dar şi unele „acceptări convingătoare”, aducând iarăşi în discuţie numele lui E.Lovinescu şi G. Călinescu (autorul unor „Principii de estetică” şi a unei „Estetici a basmului”)…
În aceeaşi ordine este analizat Falsul tratat de estetică a poeziei moderne, al lui Benjamine Fondane, critic de talent într-o eseistică rămasă „fragmentaristă” şi „fulgurantă”. Mai multe idei asupra esteticului ar fi găsit dl Grigore Smeu în eseul dedicat de B. Fondane lui Brîncuşi (publicat recent de Editura „Limes” din Cluj-Napoca), unde elogiul noii estetici sculpturale este de-a dreptul memorabil, sclipitor, profund şi de larg orizont ideatic…
Alte atitudini antiestetizante îi privesc pe G. Ibrăileanu, apoi mai puţin pe Mihail Ralea („critica psihologică” – E. Simion), pe H. Sanielevici („un antiestetist, un antiautonomist tranşant”), Vl. Streinu („militantismul estetic” al acestuia nu însemnează însă şi „estetism”)…
Sunt comentate, de asemenea, şi unele Tentative autonomizante (Paul Zarifopol, Felix Aderca, Ioan D. Gherea), ca şi iniţierea unui estetici a limbii literare române (Ov. Densuşianu).
O secţiune plină de interes este cea care priveşte Concepţiile despre virtuţile şi limitele limbajului matematic în estetică, autorul revenind la „europenii”: Pius Servien şi Matilda C. Ghyka. Aceştia sunt, alături de G.D. Birkhoff, „primii cercetători care avansează sistematic, convingător, aprofundat, rafinat şi aproape în detaliu, procedee de investigare matematică ale artei, cu solide inflexiuni estetice” (p.175).
„Precursoratul” acestora este indiscutabil, scrie Gr. Smeu. Dacă Pius Servien ar fi militat pentru o estetică a ritmului, Ghyka a elaborat o estetică a proporţiilor în natură şi artă. Nu ştiu dacă „intensa matematizare” este în măsură să dea seama despre „metafizica” operei de artă, însă, în perspectiva unei istorii, aceste contribuţii sunt apreciate prin încercarea de a depăşi, printr-un metalimbaj specializat pe metodă, eseistica de tip impresionist. Există şi „o estetică a funcţiunilor muzicale” (Dimitrie Cuclin), dar şi o „estetică a teatrului” ca analiză fenomenologică (Camil Petrescu), ba chiar una a „cinematografului” (D.I.Suchianu) sau a „arhitecturii” (Marin Simionescu-Rîmniceanu, G.C. Cantacuzino, Duiliu Marcu – revenindu-se mai apoi la „noua estetică a reconstrucţiei urbanistice”).
Întorcându-se în timp, autorul remarcă şi prezenţa unor elemente de „estetică constructivistă” în revistele de avangardă din perioada interbelică (Contimporanul lui Ion Vinea, îndeosebi, cea mai longevivă – 1922-1932, dar şi la „Integral”, „Punct”, „75 HP”…). Este o estetică a negaţiei, mai bine zis a frondei, concomitentă cu Primul manifest al suprarealismului (1924) proclamat de André Breton. Oare o estetică a suprarealismului din primul şi „al doilea val”, cu aplicaţie la literatură şi artă, nu ar fi fost potrivită, dacă s-a acordat spaţiu suficient avangardei?
Partea a VII-a, – O etapă tranzitivă în estetica românească postbelică, 1945-1948, – priveşte unele continuităţi şi aprofundări conceptual-orientative (Al.Dima, Mircea Florian), dar şi „menţinerea prestigiului esteticii în învăţământul universitar (T. Vianu, L. Blaga, L. Rusu), laolaltă cu impunerea unor idei estetice diverse (Petre Andrei, Mircea Mancaş)…
„Dogmatizarea proletcultistă” din perioada postbelică (epoca realismului socialist de reţetă sovietică) prilejuieşte autorului, pe baza unor lucrări de referinţă (Il. Vrancea, M. Niţescu, dar şi propria-i lucrare: Libertatea artistică în literatura română, 2005), să evoce „teoria leninistă a reflectării în artă” a lui A.I.Sobolev şi să constate „opinii estetice dogmatizante ale unor intelectuali autohtoni” (N. Tertulian, N. Moraru, Sorin Toma, chiar concesiile lui G. Călinescu…).
Partea a VIII-a trece în revistă câteva Campanii proletcultiste sub comunism, adică acele asalturi ale „esteticii proletare”, care, în numele unei ideologii totalitare, a adus atâta teroare şi a făcut atâta rău culturii române, epurând-o de valori şi falsificându-i identitatea), cu greu reuşindu-se a ieşi din această fundătură ideologico-culturală….
Noua generaţie de esteticieni profesionişti (Al.Husar, Ion Ianoşi, Ion Iliescu…) readuc în învăţământ estetica izgonită de epoca stalinistă. Acum se produce şi „regăsirea de sine” a esteticii şi esteticului începând „în cea de a doua jumătate a deceniului al şaptelea al sec XX”, mai exact zis, cu unele „deschideri” de după Congresul al IX-lea al PCR (1965).
Pentru „emanciparea” esteticii în contextul ideologiei comuniste este amintită reînfiinţarea catedrei de estetică de la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti (în 1956 fusese înfiinţat „sectorul de estetică” la Institutul de Filozofie al Academiei şi a început apoi editarea „Revistei de filozofie”). Grigore Smeu a făcut parte din prima echipă de cercetători încadraţi la acest „sector”, firav la început, dar tenace (Smeu, M.Breazu, Buzdugan) şi reuşind să atragă specialişti din afara institutului…
Să reţinem şi exprimarea maliţioasă a eminentului logician Henri Wald, la o şedinţă de analiză: „Cu un Smeu şi un Buzdugan, sectorul de estetic tot nu este mai… Breaz.” (p.249). Au apărut, sub egida Institutului, multe lucrări valoroase (Estetica vieţii cotidiene, volum colectiv, „prima lucrare sistematică pe o astfel de temă din cultura românească”, studiile a doi cercetători Anton Moisescu şi Gr. Smeu fiind distinse cu Premiul Academiei Române pe anul 1966), dar şi colaboratori sau cercetători cu contribuţii meritorii: Ion Pascadi, V.E.Maşek, Adrian Rădulescu, Dumitru Matei, Lucian Dragomirescu, Gh. Achiţei… Din mediile universitare s-a afirmat Gh. Achiţei, Titus Mocanu, Al. Husar, Petre Ursache, Ion Iliescu, Mircea Muthu, Al. Surdu, Vasile Morar, Marin Aiftincă…
Gr. Smeu comentează unele din contribuţiile acestora, „spectacolul înfloririi şi promovării esteticului în creaţia artistică” fiind cu mai mulţi paşi înaintea emancipării teoriei estetice. Partea a IX-a se ocupă de Evoluţia conceptualizărilor estetice în tranziţia postdecembristă. S-a remarcat, în primii ani, un „asalt” furibund asupra esteticului, proclamându-se „inevitabila dispariţie a esteticului”, ba chiar „moartea” lui!
„Nostalgia esteticului” de care face vorbire Nicolae Manolescu în „postfaţa” la Istoria critică a literaturii române (2008) este o dureroasă constatare în contextul libertăţii de exprimare, în care nu numai „cultura”, dar şi spiritul român s-a… urâţit! Concepţiile negativiste vin din interiorul breslelor (de scriitori, de artişti etc.) şi frizează antiesteticul. Chiar în revista „Cultura”, un improvizat publicist declama ritos: „Să vă zic un mic secret: esteticul nu există” (30 nov. 2006). Dar cine a auzit de acest Andrei Terian!, unul din dilematicii în materie… (va urma)
Zenovie Cârlugea
felicitari pentru articolul despre Estetica. voi cauta cartea pe net…