SERAFIM DUICU – OBÂRŞII STRĂVECHI

Se împlinesc în anul 2009, la 6 august, 71 de ani de la naşterea la Tismana a istoricului literar Serafim Duicu, unul din marii patrioţi ai neamului românesc cu obârşie în vatra milenară a Tismanei, leagăn al neamului basarabilor întemeietori de Ţară Românească.

Tismana, cu văile, munţii şi plaiurile ei nu fu numai un leagăn al patrioţilor de ev mediu ce făcură din voivodatul lui Litovoi un loc de adăpost, o zonă de protecţie a băştinaşilor contra hoardelor tătare şi maghiare.

Ci ea fu unul din centrele vitejilor geţi din linia sudică a Carpaţilor ce păstra, prin păstorii satelor din munte, elementul autohton în faţa latinizării romane din jurul castrelor Pinoasa-Vârţ de pe râul Tismana şi Valea Perilor–Cătune de pe râul Motru.

Arhetipul de muntean dârz şi patriot răsări deci din negura vremii la Tismana, iar Serafim Duicu fu unul din vlăstarele lui, ce prinse rădăcină peste munţi printre patrioţii Ardealului aşa cum George Coşbuc veni, parcă în compensaţie, din Transilvania la Vila Sfetea, pentru a semăna un arbore de românism ardelean pe Valea „Tismenii”.

Nu întâmplător aceste lucruri le-a legat Dumnezeu aici la Tismana, pentru că învăţătorul Nicola Chiţiba, finul lui George Sfetea, fu şi dascălul lui Serafim. Iar când dascălul şi Elena Coşbuc aleseseră pentru frontispiciul noului corp al şcolii primare din Tismana îndemnurile lui Spiru Haret „Luminează-te şi vei fi!”, „Voeşte şi vei putea!” , scrise cu litere mari în relief, Serafim Duicu fu unul din aceia care cu siguranţă că le citi şi le desluşi înţelesul. Şi nu fu singurul căci mulţi din cei care astăzi fac onoarea Tismanei, îşi amintesc cum exigentul învăţător şi director Chiţiba, îi scotea de ureche în curtea şcolii când „se lăsau pe tânjeală de carte” pentru a citi de acolo sfaturile lui Spiru Haret.

Aşa se făcea şcoală atunci, mai cu plăcere lăuntrică, mai cu impuls de afară şi nu-i fu deloc silă de carte lui Serafim Duicu de îndată ce el însuşi se hotărî să se facă învăţător. Fu remarcat însă la Şcoala Normală de la Târgu-Jiu de profesorul de limba română C. Gorun, care-l îndemnă să se dedice literaturii. Ştia pe dinafară încă de la Tismana poeziile clasicilor, temele sale dezvăluiau un talent nativ spre meticulos, spre scrierea de rigoare documentară iar culesul de poezii şi povestiri de natură folclorică deveni o cutumă plăcută pentru el.

Dar până la apariţia primei sale culegeri de folclor poetic din judeţul Mureş, în colaborare cu Lazăr Lădariu, „Mureş pe marginea ta”, vor mai trece ani mulţi de trudă pentru afirmarea sa deplină. Să observăm că, făcând Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” la Cluj, aceasta asigura forţa de muncă în primul rând în Transilvania. Prin repartiţia sa ca „profesor la Centrul Şcolar Forestier Blaj, judeţul Alba”, el plonjase în plin necunoscut, într-un teritoriu cu obiceiuri puţin deosebite de cele olteneşti şi în care era singur, trebuind să acceadă ierarhic pe treptele societăţii, fără pile, fără sfătuitori apropiaţi şi fără experienţă de viaţă.

Dacă Serafim Duicu trecu peste munţi nu înseamnă că-şi trădă neamul, pentru că ştia că şi acolo erau fraţi de-ai lui conduşi încă din vremea dacilor de zarabi, veche ramură conducătoare din neamul băsărăbesc. A spune acest lucru cu dovezi irefutabile fu ţinta lui de viaţă pentru că după teza de doctorat „Vladimir Streinu, critic, istoric literar, estetician al poeziei şi poet”, se aplecă cu toată sârguinţa asupra studiului monografic „Gheorghe Şincai”. Să fi fost întâmplător? Aşa aş fi putut crede dacă Serafim Duicu ar fi fost un străin de noi. Dar a plecat de aici, de lângă sfânta noastră mănăstire Tismana, pe care toţi cei care ne-am născut pe aste meleaguri o preţuim. O preţuim şi o iubim, cum îi iubim deopotrivă pe Mircea cel Bătrân şi pe duhovnicul lui „kir popa Nicodim” care-l învăţă pe voievod la Tismana, în veacul al XIV-lea, să citească şi să scrie dar şi cum să se roage ca să-i bată singur cu oastea sa pe turci la Rovine.

Zice autorul chiar la începutul cărţii „Pe urmele lui Gheorghe Şincai”, prima lui monografie, premieră în istoriografia literară românească:

„Din Şinca Veche se trage Gheorghe Şincai. Toată partea aceasta, de la poalele Perşanilor şi până la Avrig, e vechea „ţară” a Făgăraşului sau a Oltului, din care ar fi pornit şi legendarul descălecător al Ţării Româneşti, Negru Vodă. Locurile au fost vreme îndelungată sub stăpânirea domnilor munteni. Mircea cel Bătrân se intitula şi „herţeg al Almaşului şi Făgăraşului” şi a ridicat o biserică la Scoreiu.”

Cinci ani a lucrat la această monografie, trei ani la o analiză totală a operei lui Samuil Micu, altă premieră absolută în istoriografia literară românească şi patru ani la cea lui Petru Maior, realizând un triptic monografic de mare valoare şi sinteză referitor la Şcoala Ardeleană. Împlinind cu maximă fidelitate o obsesie mai veche privind iluminismul transilvănean, el realizează o extrem de valoroasă incursiune în biografia celor trei mari personalităţi istorice ale Ardealului din perspectivă contemporană. Trei mari corifei ai Şcolii Ardelene asupra biografiei cărora merită, măcar în treacăt, să reamintim şi noi câteva date pentru identificarea ideii centrale urmărită de Serafim Duicu în elaborarea monografiilor privind opera lor: originea poporului român şi a limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.

Gheorghe Şincai, (1754-1816) urmaş al lui Ioan Şincai din Şinca Veche, istoric şi filolog român, ca director general al învăţământului primar unit din Transilvania, fu primul care ridică între 1784-1794 numărul şcolilor româneşti către cifra de trei sute. A strâns sute de documente, alcătuind prima colecţie privind istoria românilor pe baza căreia scrie ”Hronica românilor şi a mai multor neamuri” o operă reprezentativă pentru dezvoltarea istoriografiei româneşti. L-a ajutat pe Samuil Micu la elaborarea primei gramatici tipărite a limbii române. A simplificat ortografia şi a militat pentru înlocuirea în scrierile laice şi în învăţământul în limba română a literelor chirilice cu cele latine. A editat manuale şi lucrări de popularizare a ştiinţei. De ce şi-a dedicat viaţa asupra unor astfel de ţinte? Scrie Serafim Duicu în monografia sa:

„Locuitorii Ţării Făgăraşului au fost, din timpuri străvechi, crescători de vite şi agricultori. Bărbaţii erau oieri în munţi, unde se întâlneau cu cei din Oltenia şi Muntenia în bună frăţietate. Cum istoria le-a fost vitregă prin vremuri, au coborât pe celălalt versant al masivului Făgăraş, nu numai cu turmele, ci şi cu tot ce agonisiseră, întemeind acolo, în zonele subcarpatice, o salbă de sate, circa 90 la număr, de „ungureni”, care-şi păstrează până astăzi portul specific şi unele obiceiuri. Muntele le-a dăruit o conformaţie sufletească specifică: dârzenie, spirit justiţiar isteţime, dragoste faţă de natură etc. Înfrăţiţi cu apele şi codrii, ei au conservat mai bine tradiţia şi au înţeles să lupte pentru păstrarea ei. Cultul trecutului şi cultul frumuseţii limbii, aceasta şlefuită întâi de doină şi baladă, ne vin şi de la ei, cum ne vine şi întâiul sistem filosofic original românesc, cel al lui Lucian Blaga.”

Samuil Micu, (1745-1806) supranumit si Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, a fost un alt teolog, istoric, filolog si filosof iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene. El a tradus „Biblia de la Blaj” în anul 1795, fiind după Biblia de la Bucureşti cea de-a doua traducere integrala a Sfintei Scripturi în limba româna, şi amândouă, după traducerea Sfintei Scripturi în limba slavonă în anul 1405, de către cuviosul Nicodim de la Tismana. Spre sfârşitul vieţii, Samuil Micu devine „cenzor” al cărţilor româneşti care apăreau în Tipografia Universităţii din Buda (1804-1806).

Petru Maior (1756-1821) a fost un istoric, filolog si scriitor român transilvănean, de naţionalitate română, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Scolii Ardelene, în lucrările sale istorice combătând istoricii străini Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel si Jernej (Bartholomäus) Kopitar, care contestau romanitatea si continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. A scris cartea „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.

Toţi cei trei iluminişti, reprezentaţi de seamă ai Şcolii Ardelene, au fost cei mai importanţi militanţi pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene – la redactarea celebrei declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, „Supplex Libellus Valachorum” document de căpătâi al luptei pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei.

După liceu a fost învăţător la Şcoala Mixtă nr. 9 din Craiova, apoi după facultate profesor la Blaj şi universitar la Târgu Mureş. Serafim Duicu a dus o viaţă plină de trudă şi de zbucium sufletesc, trecând rapid prin treptele ierarhice ca universitar şi ajungând un om preţuit pentru dragostea lui de cultură în folosul neamului românesc. A predat ca asistent (1964-1974) la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş apoi la Institutul de Teatru, avansând ca lector, conferenţiar şi profesor. În anul 1977, teza lui de doctorat despre Vladimir Streinu face subiectul unei ample dezbateri la televiziunea publică. A fost numit inspector şef la Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Artă, director general al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, apoi rector al Universităţii „Dimitrie Cantemir”. În anul 1993, a plecat la Bucureşti, ca secretar de stat cu rang de ministru în Ministerul Culturii.

A fondat Societatea Culturală şi Fundaţia „Şcoala Ardeleană” precum şi revista acesteia, „Şcoala Ardeleană” (1991-1993). Înfiinţarea Societăţii Culturale „Alexandru Papiu Ilarian” aparţine tot lui. A fost redactor al revistei „Vatra” şi al publicaţiei „Curierul de Transilvania”. Ca istoric literar, critic şi publicist de mare vază, a colaborat la numeroase şi prestigioase periodice româneşti: „Tribuna”, „Cronica”, „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Transilvania”, „Familia”, „România literara”, „Orizont”.

Serafim Duicu nu a fost deci doar un cercetător în arhive, un meticulos al scrierilor exacte, bine documentate ci si un spirit critic, profesionalismul prin care a gândit şi redactat principalele sale cărţi – toate contribuţii preţioase la istoriografia naţională – aducându-i un binemeritat premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş pentru cartea „Dicţionar de personaje dramatice”. Această scriere îl pune alături de personalităţile care şi-au contribuţii importante pe această temă: Petru Maior (Procanon), Vasile Moldovan (Memorii din 1848-49), Al. Papiu Ilarian (Istoria romanilor din Dacia Superioară), Ion Pop Reteganul (Amintirile unui şcolar de altădată).

Cărţile lui Serafim Duicu, la care se adaugă sute de articole publicistice, note critice, studii, conferinţe, preocupările lui pentru folclor, – iniţiind numeroase acţiuni de răsunet în oraşele transilvane – nu sunt decât partea vizibilă a acestui mare gânditor, el formând de-a lungul timpului ca profesor zeci de generaţii de studenţi în spiritul preţuirii valorilor spirituale ale zbuciumatului nostru neam românesc.

Tismana, ca de altfel întreaga elită culturală naţională este datoare să preţuiască şi să promoveze pe Serafim Duicu, ca pe un vlăstar sănătos de românism, plecat din meleagurile noastre gorjeene fără să fi uitat o clipă valorile folclorice, culturale, spirituale gorjeneşti care i-au fost mereu sprijin şi îndemn de viaţă.