Nu ştiu ce cărţi a citit, ce profesori („stâlp de lumină ” cum îi numeşte poetul) sau ce mentori a avut, în care cercuri literare s-a mişcat până acum dar ştiu cu siguranţă că este un erudit care a beneficiat de o educaţie aleasă şi de o anumită experienţă superioară în lumea cuvântului. De aceea consider că merită să atrag atenţia cititorului asupra tânărului poet gorjean Fabian Lupulescu ce promite originalitate şi valoare în creaţiile sale aducând un suflu nou în poezia românească contemporană printr-o poezie înclinată spre proză dacă nu chiar eseu, printr-o poezie descriptivă. Poezia acestuia este o poezie cerebrală, (spre exemplu „Partea principală de propoziție la OM / dacă ar fi să o analizăm morfologic am încadra-o / fiind flexibilă putând să fie schimbată sau influențată / Acordându-se în gen , număr, chiar și caz cu androginul determinat ” din poezia „mima pe vorbite”) postmodernistă şi de avangardă, o poezie urbană ce reflectă majoritar oraşul văzut prin prisma experienţei sale de om tânăr („Dacă nu ești atent / orașul te înghite ” – poezia ” în spatele limbii „) precum şi relaţiile stabilite cu acesta. (” Oamenii din jur nu sunt altceva decât /niște pene care întră în piele / și te fac să zbori, / Numai atunci când nu sunt arse de adevăr / atunci ești în cădere liberă / către cruntul adevăr pe care oamenii îl au de oferit / și ne întoarcem la cotidianul dintre tine și o parte a corpului” din poezia „intrare” sau ” În final trebuie să mulțumesc tuturor celor care au fost acolo / ce sunt niște cuvinte pe o coală de hârtie ” în ultima poezie a cărţii „sfârşit”)
Poezia lui Fabian Lupulescu se vrea originală şi obligatoriu în vers liber, neconstrâns de canoane, ceea ce şi mărturiseşte, de altfel în poezia „rima-i anticrist” : ” Te rog să îi lași în pace să facă ce vor / Ți-a trecut vremea mai lasă și pe alții”, pe care o consider un fel de credo poetic. Din versurile ” Acum domeniul ăsta e tangențial pentru tine / Pot să îți înmânez de acum certificatul de deces” rezultă că sfârşitul clasicilor a sosit deja în mod cert tânărul poet ţinând cheia succesului în mână. Versul îi este expresiv şi plin de maturitate iar textele îi sunt de fapt secvenţe lirice ce comprimă realitatea în câteva cuvinte inteligent alese. Poeziile lui Fabian Lupulescu sunt relativ scurte şi utilizează termeni care ţin de un registru de limbaj modern nespecific poeziei ci maidegrabă cotidianului tinerei generaţii („monoply”, „leptop”, ” ping-pong „, etc.) cu împrumuturi şi nelogisme („exuvii”) sau termeni argotici („pipiţe”, „maidaneză”, „fu.ck”, etc.) El se joacă inventând sau modificând cuvinte (exemplu verbul „logaritmând”) ceea ce pentru un poet de vârsta lui este remarcabil.
Ca orice poet, Fabian Lupulescu este un singuratec, un neînţeles şi un exilat în lumea de zi cu zi în care se mişcă şi există obligat, astfel încât suferinţa lui este complexă şi profundă. El este un boem care în mijlocul unei realităţi brutale şi conservatoare nu îşi poate găsi locul darmite să poată evolua, nu se poate dezvolta şi împlini. (” Eu pe cine aștept, / atunci când mă uit la ceas și încep să confund zilele între ele. ” – poezia „propria incizie” sau „Singura mea ascultătoare este o maidaneză pe nume Pușa / pe o stradă a creaţiei, / de gunoi și de mizerii / ” în poezia „ochii nu mai ascultă”)
Fabian Lupulescu este un poet cerebral; el nu simte emoţie, patetism (poate doar în poezia „sus e cerul”) ci posedă obiectivitate şi duritate , o anume francheţe (Intru și văd aceeași baie …/ în care am marcat atâtea X-uri. / Până să îmi văd cadoul.” – poezia „trădare” sau ” Viziunea asuprea relației formând un complex / de copaci care își ating crengile pentru o ultimă / mângâiere.” din poezia „9…”) , el ciopleşte, nu zugrăveşte prin cuvinte ceea ce este oarecum specific generaţiei tinere actuale. Ori tinerii de astăzi sunt pragmatici şi lucizi. („O nouă zi, noi posibilităţi” / Da, posibilitățiile să mă duc la magazinul din față” se spune în poemul „Ochii nu mai ascultă”). Tema ochilor este omniprezentă în poezia lui Fabian Lupulescu ceea ce denotă preocuparea acestuia pentru atentă observaţie şi luciditatea interpretării imaginilor. („Atunci când deschidem ochii pentru prima dată suntem orbi / nu putem să spunem cea ce vedem așa mă simt și eu când / nu știu la ce minciuni să închid ochii. „) Pentru că , în tot acest joc existenţial, poetul îşi doreşte adevăr şi, mai ales demnitate! („Cred că singura culoare cu care pot să asemân acest dar ar fi / auriu culoare dorinței , dar și a venerației / sau ivoriu ar fi o asociere bună, / deoarece pe măsură ce se topesc ghețarii / apar noi nuanțe de ivoriu cred că / așa s-a întâmplat și cu mine.” – poezia „nud”) Asta mă face să cred că poezia lui Fabian Lupulescu este un pretext şi o invitaţie la înţelegerea şi cunoaşterea superioară a realităţilor. Existăm spre exemplu, o gradare a apariţiei temei ochilor în textele cărţii lui Fabian Lupulescu ce se referă la evoluţia spirituală a autorului astfel încât ochii sunt la început „încă-închişi” (poezia” dincolo de ceasul cerului”), pentru că ” Atunci când deschidem ochi pentru prima dată suntem orbi „, apoi ” Ochi nu mai ascultă”, ” legat la ochi „, ” dragostea la prima vedere „, etc.
Dar percepţiile şi analiza poetului nu se rezumă doar la vizual ci au legătură şi cu auditivul („sunetul curge și eu sunt piatra din mijlocul râului”- poezia ” seară de seară” ori ” Locul unde îmi aud copilaria ” din poezia „9…” sau ” O chitară se aude și după aceea începe un flaut / după care sunetul se estompează / făcând loc sunetului de ping-pong rapid” din poezia „unit prin viaţă” ori” câte odată nici rugăciunea nu ajută, / trebuie doar să sperăm că acel țipăt își va găsi ecoul”) sau cu olfactivul („Eu mă bucur de papanașul meu / care mă propulsează pe papilele gustative ” – poezia „pensiune…” sau ” Mereu simt gusturile cu o întârziere față de ceilalți” în poezia „în spatele limbii”) În poezia lui Fabian Lupulescu se reflectă oraşul („luminile orașului vibrează ca un țipar ” în poezia „savage fu.ck”) şi experienţa de viaţa de până acum („bătrânețea de 20 de ani”!) care îl face să fie ” un adult în corpul unui copil / sau un copil cu mintea unui adult / sau ambele simultan” .
Unele versuri îi devin aforisme la începutul sau la finalul textelor („Nu am putut explica niciodată picăturile de ploaie care vin din interior ” sau ” mersul se învață pe propriile picioare ” ori ” Este sigur că mortul nu are prieteni nici dușmani ” sau ” vrei să calculezi limita spre infinit dar rezultatul este mereu același” ori ” Durerea ne învață cine suntem ne evidențiază calitățile” şi ” Timpul ne va solidifica cu ajutorul faptelor drumul spre viitor „) concluzionând „Vorbesc deci exist. Exist deci vorbesc.” Din fericire, ” ,,Umaniștii nu pier , ei se ivesc în Lume pentru a ne aduce Bucurie și / pentru a mântui Lumea.”
Prof. Mariana Bendou, Scriitor, critic şi promotor literar
