VERTICALUL EMINESCU

În perioada studiilor de la Viena, Mihai Eminescu îi scria lui Iacob Negruzzi, la 11 februarie 1871, printre altele:
„În articolul Echilibrul publicat în „Federaţiunea” (No 38 şi 39 – Mai 1870) am susţinut autonomia Transilvaniei, fărâmarea dualismului, a unei forme ce contrazice natura obiectivă a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de a-şi determina viaţa prin legi şi de-a avea un propriu organ pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă(ocazie) procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune.(…)”.
Poetul nostru naţional a fost un mare patriot şi militant pentru unitatea naţională a românilor, din fragedă vârstă, până a închis ochii. La Anul Nou 1870, el, împreună cu alţi studenţi români, aflaţi la studii în capitala Austriei, au făcut o vizită memorabilă, la Dobling, primului domnitor al Principatelor Unite – Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil. Devine partizanul serbărilor de la Putna cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la sfinţirea mânăstirii, propunând şi un congres al studenţimii. Serbările aveau să fie amânate, datorită survenirii războiului franco-prusac, pentru anul următor la 15 august. Preşedinte al Comitetului de organizare a fost Ioan Slavici iar ca secretar, Mihai Eminescu. Serbările au fost o deplină reuşită. Eminescu a mărturisit că au fost multe momente măreţe la acea serbare, dar cel mai sublim şi mişcător al întregii serbări, a fost cel al colonelului Boteanu, care în mare ţinută, după o scurtă cuvântare, a îngenunchiat înaintea mormântului marelui voievod Ştefan cel Mare, şi-a deschis centironul de aur de la brâu şi l-a depus pe mormânt, spunând că îl depune în numele oştirii române, în semn de admirare şi mare veneraţiune, stârnind lacrimile asistenţei.
Ce l-a determinat pe Eminescu să-şi exprime punctul de vedere exprimat în „Echilibrul”, din presa vremii ?. Evident că lua apărarea românilor din Transilvania, prea mult oprimaţi şi împotriva cărora se ducea o politică de desnaţionalizare, cum îi explicase , mai în amănunt, în altă scrisoare, trimisă, tot din Viena, la 6 februarie 1871. Citez doar ultima frază din acea scrisoare: „…E destul de tristă starea unui popor când trebuie să lupte pentru limbă şi naţionalitate în numele confesiunii religioase căreia-i aparţine.”
„Federaţiunea” era o gazetă politică şi literară, apărută cu primul număr din 2 mai 1868, al cărei proprietar era Alessandru Roman, profesor de limba şi literatura româmnă la Universitatea din Pesta şi deputat de Bihor în parlamentul de la Pesta. În scurt timp, „Federaţiunea” a devenit o publicaţie a tuturor românilor care combătea dualismul austro-ungar şi milita pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţionalităţi din Ungaria, care trebuia concepută ca un stat federativ, iar Transilvania care avea populaţia majoritară română să-şi recapete autonomia.
Proprietarul, şi în acelaşi timp, director şi editor, a fost închis la Vacs, acuzat pentru cele ce se scriau în gazetă. În lipsa acestuia, la conducerea ziarului a rămas Ion Poruţiu, redactor responsabil.
Al Roman, după eliberarea din închisoare, preciza în nr. 116-584 din 14 decembrie/29 noiembrie 1871: „Publicul român ştie că eu în două ocaziuni, în două procese ce avusesem, între altele mai multe, înaintea Curţii Juraţilor din Pesta, am refuzat cu persistenţă a spune numele autorilor articolelor incriminate. Cum de aş putea spune numele corspondenţilor mei expunându-i la persecuţiuni şi neplăceri ? .Aceasta nu am făcut-o şi nici voi face cât timp voi fi redactor”.
După alte două articole – „Să facem un congres”(nr. 33-365 din 17/5 aprilie 1870), „În unire e tăria”(nr. 34-366 din 22/10 aprilie 1870) , Eminescu a publicat „Echilibrul”, în două numere(38-370 din 4 mai/22 aprilie 1870 şi 39-371 din 11 mai/29 aprilie 1871, însă toate cele trei articole au fost semnate cu pseudonimul „Varro”, probabil, inspirat de opera eruditului enciclopedist al antichităţii romane, Marcus Terenţiu Varro(116 – 27 înainte de Hristos).
În acest ultim număr, la rubrica „Poşta redacţiei”, se specifica: „D-lui Varro(adică autorului articolului „Echilibrul” nn) – să nu te superi, căci în situaţia noastră, nu se poate altminteri”. Era, deci, şi o aprobare celor susţinute de autor.
La 5 luni de la publicarea articolelor s-a sesizat procurorul din Pesta.
Pentru articolul „Echilibrul” , mai întâi, a fost luat la întrebări, de către autorităţile ungare, redactorul responsabil Ion Poruţiu, invitaţia fiind reprodusă în nr. 105- 457 din 26/14 octombrie 1870.
În articolul respectiv, printre altele se menţiona: „Ungurii nu sunt cu nimica superiori naţiunilor cu care locuiesc la un loc şi acest palat cu spume mincinoase cu care au înşelat Europa e , de aproape privit, forma ridicolă a unei pretenţii ridicole”.
Fermitatea şi verticalitatea lui Mihai Eminescu o observăm şi în frazele următoare din acelaşi articol: „E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră(căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre”.
Eminescu mai constata că armata imperiului austro-ungar, formată pe de o parte din unguri şi germani, şi români şi slavi, pe de altă parte, în majoritate de 8 la 2, era în favoarea celor din urmă. Eminescu cerea stabilirea echilibrului potrivit componenţei, de aci şi numele articolului.
Deşi nu era obligatoriu, Eminescu şi-a dezvăluit identitatea şi că el a semnat cu numele de Varro, asumându-şi reponsabilitatea pentru cele scrise, din care considerente a fost şi el citat de către procurorul din Pesta. După cum se ştie, când nu era cunoscut adevăratul autor, răspunderea plana asupra editorului sau proprietarului ziarului.
Revista „Familia” a publicat, la 13 noiembrie 1870, informaţia lui Poruţiu, potrivit căreia, autorul articolului „Echilibrul” este Mihai Eminescu, bineînţeles, cu acordul poetului.
Delictele de presă erau incriminate în art. 33 din Legea presei XVII din 1848.
Încă nu s-a dovedit dacă în acest proces, intentat lui Mihai Eminescu, s-a pronunţat vreo sentinţă de condamnare, însă multe păreri converg spre ipoteza că numele autorului articolului a fost aflat de autorităţi abia la 13 noiembrie 1870, şi cum delictele de presă aveau termen de prescripţie 6 luni, fapta s-ar fi prescris.
Eminescu va mai fi acuzat, într-un proces, la Iaşi.
Consilier juridic pr, Ion M Ungureanu – Ţicleni – Gorj

CE PUNEA EMINESCU PE PRIMUL PLAN ?
După moartea lui Eminescu, publicistul D. Teleor a luat un interviu D-nei Maria Flechtenmacher, soţia compozitorului muzical A Flechtenmacher, care locuiau pe str. Domniţa Anastasia din Bucureşti. Iată cele aflate:
• „D-ta, d-nă ai cunoscut desigur pe Eminescu ?
• Pe Eminescu ? cum nu. A fost sufleur la teatru. Un tânăr cu părul cam lung şi cu mustăţile rase.
• Aşa se purta ?
• – Da. Ah! La Cernăuţi, în Bucovina a avut haz…
• Ce?
• Eu eram cu trupa lui Pascaly, care da reprezentaţii în Cernăuţi. Eminescu, sufleurul, umbla cu nişte ghete rupte, în nişte haine….vai de lume.
• Şi ?
• Şi l-a observat Pascaly, directorul. Acest artist avea ceva din şcoala vechilor actori: prestanţa, aerul silenţios. Când mergea pe drum ţinea capul ca Napoleon. Mă mir cum de a văzut el ghetele rupte ale lui Eminescu !
• I-a făcut observaţii ?
• Nu. L-a întrebat dacă nu are altele mai bune. Poetul i-a răspuns că nu a-re.
• Păi să-ţi cumperi…
• Să-mi cumpăr….dar n-am parale.
• Poftim 50 de lei…. Să-mi vii diseară cu ghete şi cu haine ! M-ai înţeles ?
• Am înţeles, îi răspunse Eminescu, care umflă banii şi plecă prin oraş.
Când se întoarese seara, Pascaly îl luă din scurt:
• Ai cumpărat ghete şi haine, domnule ?
• Da!
• Unde sunt ?
• Uite-le.
Şi-i arătă operele complecte ale lui Goethe şi alei lui Heine:
– Uite, Goethe şi Heine….”

EMINESCU ȘI TĂRÂMUL DREPTULUI

Pe mulţi i-a surprins spiritul enciclopedic al lui Mihai Eminescu, care a cuprins arii vaste ale culturii. Geniul eminescian s-a manifestat cu plenitudine în domeniul filosofiei, istoriei, lingvisticii, economiei politice şi altele, fără a ocoli ştiinţele juridice. Mărturii în acest sens sunt numeroasele articole publicate, mai ales în ziarul „Timpul”.
Dar să enumerăm câteva din sursele formării intelectuale ale poetului nostru naţional.
A fost pasionat pentru munca de documentare, încă din perioada preuniversitară. La biblioteca gimnazială de la Cernăuţi a studiat multe traduceri, printre care tratatul lui Baumeister „Dreptul natural”, tradus de către Samuil Micu-Klain, devenit „Legile firii etice şi politice” sau „Filosofia cea lucrătoare”.
La Universitatea din Viena s-a înscris la Facultatea de Filosofie unde a frecventat cursurile lui Robert Zimmerman, Teodor Vogt, Karl Sigmund Barach-Rappaport şi alţii. În semestrul de iarnă 1871/1872 şi în cel de vară din 1872, la Facultatea de Drept, pe care o frecventa, tot acum, şi Ioan Slavici, cel mai apropiat prieten al său, încă din timpul studiilor de la Viena. Profesorii săi de la Filosofie predau cursuri şi la Facultatea de Drept şi venea să-i asculte şi aci. La Drept se preda Dreptul Roman de către RudolfIhering, Dreptul Finanţelor de către Lorenz Stein, Jurnalistica engleză şi germană(despre ultima, chiar poetul face referire în manuscrisul 2291, 3). Eminescu a mai făcut referire la unele idei ale lui Hegel din „Filosofia Dreptului”.
Iată o referire a lui Ioan Slavici: „Pe când eu eram plin de pandecte, de canoane şi de instituţiuni medievale, Eminescu era plin de filosofiile de tot felul şi dacă eu eram tare în materia mea, Eminescu era tare în argumentaţiune şi rămânea învingător chiar şi atunci când discutam asupra dreptului, încât îmi rămânea întotdeauna impresiunea că el nu cunoaşte dreptul deopotrivă cu mine, dar îl înţelege mai bine şi judecă în materie de drept mai sigur şi mai bine ca mine”
Studiul dreptului, de către Eminescu, a fost continuat şi după perioada universitară. A studiat „De l esprit des lois” („Spiritul legilor”)de Montesquieu, la care face referire în unele din manuscrise. După ce studiază „Câteva obsevaţiuni asupra legislaţiunii şi organizării judiciare” a lui G Mârzescu, va face unele aprecieri pertinente despre magistratură, în ziarul „Timpul” din 27 septembrie 1881. Tot în „Timpul” din 17 decembrie 1882, scoate în evidenţă necesitatea ca delictele de presă să fie mai întâi rezolvate de către curtea cu juraţi şi apoi de tribunale.
Sunt cunoscute şi alte contacte ale lui Eminescu cu problemele juridice. Dar, un fapt, mai puţin cunoscut, merită atenţia. În perioada octombrie 1864 – februarie 1865, Mihai Eminescu a fost practicant la Tribunalul din Botoşani. Redau conţinutul cererii de încadrare: „Domnule Preşedinte, Având dorinţa de a servi în cancelaria onorabilului tribunal la care Domnia-Voastră presidaţi, vă rog să binevoiţi a me prenumera între practicanţii. Crededu, domnule Preşedinte, că-mi veţi aproba cererea mea, vă rogu să bine-voiţi a primi asigurarea profundului meu respectu. Mihai Eminovici 864, Octombrie în 4 dille”.
După aprobarea cererii, Eminescu a lucrat câteva luni ca practicant, perioada în care a fost remarcat rapid de conducerea tribunalului, motiv pentru care a fost promovat copist la Comitetul Permanent al judeţului Botoşani.
Sesiunea din martie 1877 îl include pe Mihai Eminescu, jurat la Curtea de Juraţi din Iaşi.
Desigur, că această experienţă din timpul adolescenţei, îl va determina ca în perioada universitară, cât şi după, să-şi îmbogăţească cunoştinţele din domeniul dreptului.
În scurta sa viaţă, Mihai Eminescu ne-a dăruit, nouă românilor, o identitate scumpă, prin tot ce a creat şi în tot ce a întreprins, fiind călăuzit de spiritul dreptăţii. Detractorii lui Mihai Eminescu ar trebui să fie puși la zid, mai ales, cel care a cerut scoaterea poetului național din manualele școlare.
Este clar că nu e teafăr
Și-i lovit în cerebel,
De-a pornit al său rezbel,
Dând cu pietre spre Luceafăr.
ION M UNGUREANU-ȚICLENI-GORJ-ROMÂNIA