Experimentul liric transmodernist al lui Ion Popescu-Brădiceni

11

Poet, romancier, eseist, traducător, teoretician, Ion Popescu-Brădiceni face figură aparte în actualitatea literară prin teoria sa despre transmodernism și experimentarea lui în poezie și roman.
Într-un context în care literatura română se află încă sub incidența postmodernismului, scriitorul propune conceptul de transmodernism, înlocuind prefixul post cu trans, semn că refuză postmodernismul ori că îl include în modernism, afiliindu-se perspectivei criticului Matei Călinescu care consideră postmodernismul drept ultima fază a modernității.
În acest caz, I.P.Brădiceni răspunde la întrebarea ce urmează după modernitate. O nouă etapă, la antipodul teoriei postumanității vehiculate de gândirea occidentală aflată sub autoritatea Inteligenței Artificiale. I.P.Brădiceni respinge realitatea virtuală spre care se îndreaptă viitorul, încrezător în supraviețuirea omului autentic și a creației sale în concurență acerbă cu omul-robot și literatură creată de AI.
Principiile poeziei transmoderniste sunt exprimate într-un text teoretic, o prefață-eseu, scrisă de autor, la volumul său de poeme Ieșirea spre cer (editura pim 2024). Teoreticianul își propune să creeze o nouă paradigmă poetică, un nou model, întemeiat pe recunoașterea și respectarea maeștrilor literaturii universale, continuând aspirația acestora spre perfecțiunea formei printr-o altă alchimie a textului, pliată pe « realitatea augmentată », contopind într-o nouă matrice ingredientele substanței poetice, filtrate prin intelectualismul scriitorului cultivat. Reafirmă astfel continuitatea și perenitatea unor modele clasice care nu se perimează în timp, ci devin punct de plecare pentru regândirea poeticii. Învățăm de la modele să rămânem în zona poeziei autentice, înalte, ieșind de sub tutela lor și inventând un alt mod de-a scrie poezie, fără a cădea în prozaic.
Cum imaginează I.P.Brădiceni poetul transmodernist? Un poet implicat în textul său în multiple ipostaze: creator al unui spațiu-timp imaginar care prelungește realitatea în ficțiune, un alchimist în căutarea pietrei filozofale (al frumuseții, perfecțiunii, magiei), un bijutier al discursului liric, un contemplativ al creației sale, un hermeneut al propriului text. Toate aceste fețe ar trebui să transpară în textul poetic. Poezia transmodernistă ar fi o transfigurare aurorală a realului, reinaugurală, o revenire la esteticul desacralizat prin deconstrucție, prozaism, minimalism. Forma perfectă pentru care pledează poetul ar fi o nouă formă de sonet.
Rezultatul ar fi un text baroc, hibrid, un discurs lirico-epico-critic, o țesătură poetică magică, « orfică, apolinică, narcisiacă », cu intruziuni livrești, atitudine critică lucidă, ironică și ludică, cu vibrație emoțională și muzicală.
Dificil de imaginat astfel de poeme. I.P. Brădiceni nu ezită să facă un astfel de experiment poetic. Recentul său volum Ieșirea la cer e o mostră de poezie trasmodernistă în înțelesul dat de autor.
Volumul se deschide cu poemul Cuibul vulcanic în care poetul face o regresiune în timp, la originile sale, uterul-grotă al mamei sale. Reface firul existenței sale, creionându-și autoportretul într-un discurs în care aglutinează versuri și proză, elemente biografice, trimiteri livrești, comentarii (literatură, filozofie, folclor, teorie literară), elemente de artă poetică. E simultan un poet sensibil în evocarea nostalgică a copilăriei :
« Copil fiind, mă îndrăgostisem de ploaie,
adăpostit sub un stejar secular, scorburos,
cu o coroană rotată cât turla bisericii
de pe colina înconjurată de râuri
cu mori la căderile apei în scocuri
din lemn de anin și salcie. » ;
hermeneut al liricii unor poeți români; teoretician prin elementele de metapoezie din poem. Se definește astfel pe sine și arta sa: « eu creatorul aristocrat », « eu sunt moștenitorul mantiei arlechinului » ; « poeticitatea textelor mele descinde din zona eclectică » ; « arta e gândire în imagini », « imaginea poetică este unul din mijloacele de-a crea impresia maximă, fertilă pe diafragma curentului literar”, « limbajul poetic trebuie să fie neobișnuit, ca o limbă străină”. Insolitarea imaginii creează viziuni.
Aparent complicată, după cum reiese din teoria sa, lirica lui Ion P. Brădiceni nu este întotdeauna astfel. Unele poeme sunt evocări nostalgice ale părinților: tatăl, un grădinar îndrăgostit de grădina sa, un eden din care se hrănește longevitatea sa; mama, o femeie curajoasă, neînfricată, înfruntând efectele distructive ale intemperiilor, în ciuda fragilității feminine.
Altele n-au nimic abstract, sofisticat, nici epicizat, sunt de un lirism pur, chiar definiția sonetului, formă predilectă de creație, “artă pură », « chintesență », renăscut într-o nouă formă, în versuri rimate, muzicale. Imaginile insolite au în ele magia indicibilă a poeziei:
“E o formă fixă totuși
deși-i abur peste lotuși
deși-i joc rotund de apă.
Iar limbajul și-l tot scapă
din strâmtoarea unui cod”.
Unele poeme par un joc ludic, intertextual ori cu rimele pentru armonie muzicală, în altele se resimte vibrația emoțională. Poetul se vrea alchimist, mag, profet, boem. În athanorul său poetic amestecă ludico-ironic ingrediente din zone diferite ale cunoașterii, imprimând textului un substrat cultural în consonanță cu teoria sa despre poezia transmodernistă.
Versurile curg fluid, luminos, armonios, în ciuda încărcăturii livrești. Poetul uzează cu dezinvoltură de referințe culturale pentru a imprima textului urma unor arhtipuri, modele, propria imagine de autor cultivat. Textul e oglinda unei alchimii a limbajului în care se contemplă precum Narcis:
« Limbajul intră într-o alchimie.
Rostirea singulară se confundă
cu soarele strălucitor în undă
iar chipul ți se-afundă-nspre nisip ».
De altfel, el însuși își creează o matrice poetică alcătuită pe trei coordonate esențiale: narcisiacă, orfică, apolinică. Ele se regăsesc îngemănate în poemele sale ce transcend realul în căutarea Absolutului. Poetul e vânător de absolut, căutător al Graalului poetic (arta pură) și existențial (metanoia, conectare la divin), și psalmist.
Uneori abstract, alteori elegiac ori epic, satiric pe alocuri, Ion P. Brădiceni e un neoromantic îndrăgostit de limbaj, un creator de viziuni, un nostalgic al miturilor, al clasicității, al solarității apolinice, un degustător al dionisiacului, de asemenea, într-un elan neistovit spre tărâmul unei poezii rare, aurorale, a frumuseții în formă și conținut. Reinventând, prelucrând arhetipuri, reactualizând timpuri și lumi, altoindu-le pe memoria afectivă și culturală, poetul se lasă ademenit de iluzia parnasienilor, arta pură, se vrea creatorul unui tărâm poetic sublim ce transfigurează realul asemenea basmului.
Experimentul liric transmodernist e o încercare de-a opera altfel cu conținuturi și forme cunoscute pentru a impune o altă viziune și un limbaj poetic nou. Procedeul e similar cu al unui pictor ce amestecă culorile din care se ivesc forme și nuanțe stranii, ce pot fi investite cu sensuri chiar dacă jocul cromatic e aleatoriu. Spre deosebire de pictor, poetul aglutinează conștient și abil cuvintele, frazele, imaginile pentru a crea reverberații insolite, sensuri multiple în jurul unui nucleu tematic, unui concept. Poetul sparge viziuni și realcătuiește mozaical altele, după tehnica colajului în artele plastice. Însă poezia nu se lasă încorsetată de concepte, și-ar pierde esența lirică, însă I.P.Brădiceni îi păstrează vibrația emoțională dincolo de teoretizări, prelucrări, resemantizări ale arhetipurilor, miturilor.
Uneori poemele sale au ceva din eposul baladesc, din sonoritățile folclorului, alteori sunt dialoguri colocviale, alăturări voite de poeme și prozopoeme, dar sunt vii, sensibile, autoreferențiale și reflexive.
Teoria transmodernistă, experimentată de Ion P. Brădiceni în roman și în poezie, conține principii de care a uzat modernitatea. Hibriditatea genurilor și a limbajelor, ambiguitatea,intertextualitatea, autoreferențialitatea și autoreflexivitatea, viziunea mozaicală a lumii, ironia, ludicul, metalimbajul aparțin modernismului și postmodernismului, indiferent cum îl definim. Insolitarea imaginii, « realitatea augumentată » nu sunt nici ele lucruri noi. Orice poet autentic tinde spre insolitul imaginii și viziunii, iar trăirea realității istorice e tranfigurată de imaginația și cultura fiecăruia. Se realizează astfel ceea ce I.P. Brădiceni numește “realitate augumentată ». Nici dialogurile imaginare cu poeți din alte timpuri ori cu eul liric dedublat nu sunt o noutate. Iar “ieșirea spre cer » nu e decât intenția mărturisită de evadare în eternitate prin creație.
Și atunci ce aduce nou poezia lui Ion P. Brădiceni în afară de concepte, imprimate în țesătura poemelor și definite poetic? Credem că noutatea constă în modul în care operează cu tipurile de cunoaștere dobândite, gradul diferit în care le implică în textura poemelor pentru a-și crea un limbaj aparte, o mai accentuată intenție intertextuală, dar altfel decât la Mircea Ivănescu, dar mai ales introducerea în versuri a figurii poetului contemplativ și hermeneut al propriului text. Poemul inaugural Cuibul vulcanic e ilustrativ în acest sens, însă nu toate poemele sunt alcătuite în codul transmodernist enunțat la începutul volumului.
Volumul se încheie rotund, cu un micro-eseu teoretic despre arta sonetului, « capabil să disciplineze magma fluidă în metafore revelatorii și transmetafore – faguri muzicale și dense fabuloase ».
Sonia Elvireanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.