Cartea „Cuvinte pentru păsări rare” a poetei Ioana Burghel ne prezintă o talentată scriitoare care, în universul său poetic, în mod inspirat foloseşte scheme şi formule în care coabitează actul său de creaţie cu un eşantion de trăiri, de rezonanţe şi de înţelegere subtilă a vieţii. Nuanţările conştiinţei cu accente pe tensiunile narative ale cuvântului creator îşi găsesc expresia în armonia semnificaţiilor semantice, care refac în poezie viaţa, armonia, viaţa fiind privită heideggerian: „la nimic nu se pricepe omul/ mai bine decât se pricepe la distrugere/ a lumii lui/ a lui însuşi” (Într-o zi)
Meditaţiile autoarei, uneori destul de subtile, înlătură orice răspuns la întrebarea dacă destinul poetului are rolul de introduce viaţa cu toate avatarurile ei în poezie: „vin urşii polari şi salivează/ în urma câinelui bătrân/ ieri am găsit fotografia unui alt timp/ alb negru/ doi ochi scrutau pământul din mine/ pentru care să merite/ osânda” (Litera unui întreg)
Ioana Burghel face dovada că stăpâneşte ludicul cuvintelor şi că poate să aleagă dintre ele pe acelea care-i pot exprima cel mai bine intenţiile. Este interesant să observăm că într-un context existenţial, se dezvoltă în afara abisului şi a paradoxului retorica poetului, epicul fiind cheia receptării cuvântului: „nimic nu va fi mai dureros/ din inima ta/ va răsări un copac/ ochii tăi/ închişi/ vor susţine rădăcinile/ câmpurilor de maci/ la asfinţit” (Într-o zi)
Poeta se reîntoarce mereu la sine, la conştiinţa abisurilor fiinţei, foloseşte un limbaj simplu, insolit şi perpetuu, adoptând viziuni vetuste, arhetipale, nejustificat aruncate peste bordul intereselor literare de liricii postmoderni. Plasma compoziţională a versurilor Ioanei Burghel îi păstrează identitatea intactă şi îi dezvăluie în mod continuu conţinutul ficţional al conştientului şi al logosului, ambele fiind întrupate în variate registre. Putem aserţiona faptul că poeta este un intelectual umblat prin labirint iar creaţiile sale se metamorfozează în reflecţii căutând puntea care duce spre normalitatea existenţei umane.
Ca orice poet original şi autentic, Ioana Burghel se impune prin poezia sa, care este o adevărată explozie de imagini controlată de subconştient iar cuvântul viu îl întruchipează evlavios, fără echivoc, picurându-i literele ca picăturile untdelemnului. Ea foloseşte în scriitura sa temele şi motivele recurente ale stihurilor relevând prin ipostazele acestora semantic-lexicale evanescenţa sensurilor chiasmice ale cuvintelor puse în versuri.
Actul poetic, situat între tentaţia orfică şi cea mesianică, ne prezintă un poet evident liric, modern, care practică discursul meditativ cu incizii retorice orfice: „De-mi va fi toamnă inima mea/ va rătăci ca o pasăre/ despicându-şi singurătăţile” (De-mi va fi toamnă)
Autoarea valorifică tulburător componente ale tradiţionalismului şi modernismului şi se poate observa tendinţa metafizică, dar şi predilecţia poetei spre meditaţia filosofică (uneori blagiană), creează un refugiu unde se poate dialoga cu tristeţea, cu risipirea, cu fiinţa şi cu Dumnezeu. Creţia poetică a Ioanei Burghel are indubitabil darul de a ne induce sentimentul acut al căderii în timp, iar simbolurile şi motivele prozodice temperat utilizate proiectează în infinit un adevăr fiinţial. În orice caz, poeta supralicitând ecourile metafizice ale unor tristeţi şi singurătăţi, foloseşte un lirism impregnat de fiorul ontic al creaţiei dovedindu-.se a fi un ziditor inspirat al cuvintelor ce se aşază precum nisipul într-o clepsidră: „cuvântul/ se apleacă şi/ sărută cizma celui/ care/ l-a răsucit/ spre dama de/ inimă/ neagră” (Banal)
În concluzie, poeziile Ioanei Burghel certifică un poet autentic, dominat de virtuţi creştine, iar versurile sale libere concentrează imaginea realistă a fiinţei şi a existenţei acesteia caracterizată printr-un moderat postmodernism ce antrenează modulaţiile unor stări şi meditaţii profunde, iar construcţiile sale stilistice se încadrează în modernitatea imediată.
Nu de puţine ori, în viziunile poetei sunt reactualizate iconografic mituri în scopul subtil de a sacraliza actul de creaţie.
Mircea Tutunaru
