Se spune că atunci când pe Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, marele ierarh i-a zis: ,,Nu! Biserica a primit învăţătura sa de la Hristos Dumnezeu şi această învăţătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu preţul vieţii mele! De aceea, nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci, ca un paznic rânduit de Dumnezeu prin har, voi sta aici credincios şi neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viaţa mea! Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel nepreţuit al credinţei contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioşi şi eretici! Adevărurile dreptei credinţe au fost păstrate în totalitatea şi curăţia lor cu multe jertfe omeneşti şi cu mari valuri de sânge creştin” a reiterat cu mult curaj marele Ierarh! Se spune că aşa cum îţi sunt gândurile, la fel îţi este şi viaţa! Hristos se întâlnește cu gândurile noastre în fiecare clipă, iar, Sfântul Isaac Sirul confirmă această stare, susținând că atunci când cineva nu este capabil de fapte pilduitoare, smerenia ține locul acestora. Aceasta îl cufundă în dragostea lui Hristos și, îmbrățișat de apropierea iubirii Lui Dumnezeu, omul capătă curajul să stea în fața judecății. Și pentru el decizia judecății este favorabilă, întrucât, deși îl vădește în multe neputințe, trupești și sufletești, totuși, pentru smerenia sa, omul care strigă după ajutor, Hristos îl asumă în interiorul lucrării dragostei pentru lumea păcătoasă, pentru că: „Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Marcu 2, 17), iar, în acest fel, Însuşi Iisus Hristos Se vădește în ceea ce este, adică, Mântuitorul celor care au nevoie de El.
„Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință”!
Unor persoane, aproape inexplicabil, parcă le este teamă de întâlnirea cu Hristos, se feresc mult de asta, pentru a nu-i vădi în ceea ce sunt ei înșiși și față de ceilalți. Judecata este cu atât mai surprinzătoare, pentru ei, nu pe Hristos Îl invocă, întrucât Acesta le citește gândurile (inimii), fără să fie verbalizate: „De ce cugetați rele în inimile voastre?” (v. 4). Nu este vorba doar de o stare a minții de ieri sau de acum, ci gândul este deja îmbrăcat în simțuri primare desemnate de termenul «inimă» și devine mult mai consistent, un pas până la faptă. Ești ceea ce gândești, aceasta este judecata, sau, cum ar spune un sfânt părinte, «cum îți sunt gândurile, așa ți-e viața»! E foarte adevărat, întâlnirea cu Hristos seamănă cu o invitație la pocăință! Peisajul degradant devine trist pentru că îl revelează pe omul ipocrit, care disimulează, care nu își asumă identitatea şi își definește personalitatea nu împreună cu celălalt, ci împotriva celuilalt și, în felul acesta, pierde șansa de întâlnire-mântuire. Nu se lasă mișcat de o dragoste curată, care îi devine chiar instrument de judecată, de tortură, iar, dragostea îl vădește în singurătatea sa, în tristețea sa și în neputința sa, în cele din urmă în micimea firii sale! Dar, pe Hristos Îl revelează, încă o dată, drept Cel care caută oaia cea pierdută, căci întrebarea pe care le-o pune oamenilor, dincolo de caracterul de judecată pe care-o are, înseamnă, mai mult decât orice, o nouă încercare de chemare la pocăință. Judecata divină înseamnă aici o chemare la pocăință, iar, un singur om nu este vrednic de acest lucru, cel care nu simte că are nevoie de ceea ce înseamnă dreptul autoproclamat. Avem de-a face în multe privinţe, cu o chemare de a intra în dragostea lui Hristos, adresată celor în suferinţă şi în rătăcire, fără vreo prioritate. Pe de altă parte, acest lucru presupune și o chemare la judecată, Hristos-Dragostea fiind Judecătorul Însuși, iar, judecata presupune trei întâlniri concomitente necesare – cu Hristos, cu sine și cu ceilalți! În felul acesta judecata devine mântuire, iar omul se vădește în atâta cât iubește credinţa în Dumnezeu!
«Cum îți sunt gândurile, așa ți-e viața»!
Aşadar, urmărind chiar gândul Lui Dumnezeu, urmărind planul Lui de mântuire a lumii, totul se leagă prin Dumnezeu: trecutul, prezentul şi viitorul care una sunt, într-un continuu azi. Provocările vieţii sunt într-o strânsă legătură, într-o desfăşurare continuă ce ne ridică treptat către Dumnezeu! Auzim în Sfânta Evanghelie istorisindu-se câte un caz sau altul de vindecare a unui om sau altul, a unui bărbat sau a unei femei, care au fost vindecaţi de către Iisus Hristos, ca şi cum ar fi vorba despre o nevoie sufletească sau trupească, atunci când Îl vedem pe Dumnezeu că vine în întâmpinarea acestei nevoi, când Mântuitorul Se întâlneşte cu cel aflat în suferinţă şi îl vindecă. Și ne întrebăm: De ce nu este aşa de simplu și în viaţa noastră de zi cu zi, în relaţiile interumane? Toţi avem nevoie de vindecare, toţi avem nevoie de câte ceva, toţi suntem într-un necaz, toţi avem o suferinţă, dar, se pune întrebarea: de ce nu ne întâlnim întotdeauna cu Dumnezeu? Un alt părinte al Bisericii spunea odată: Dacă este cineva cu bunăvoire, Dumnezeu îl va întâlni undeva, deci, dacă este cineva cu bunăvoire, chiar bunăvoirea noastră, doar ea se poate întâlni cu Voia cea bună a lui Dumnezeu! Deci de ce nu ne vindecăm? Pentru că noi omitem un lucru important: citim în Evanghelii atâtea cazuri de vindecare, dar omitem un fapt, și anume acela că Dumnezeu Hristos, pe pământ nu i-a vindecat pe toţi, ci a ales câte unul, câte doi din mulţime, gloată, adresându-se lor și adresându-se, mai ales, nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori o nevoie nerostită şi nemărturisită! Aceia s-au vindecat când au cerut Harul lui Dumnezeu, şi-au deschis inima lui Dumnezeu, nu şi-au deschis inima vindecării de către un om oarecare, de către un doctor specialist! Ei, pe Dumnezeu L-au căutat, nu pentru simpla vindecare! Pentru ca să primeşti Harul lui Dumnezeu, trebuie să te îndrepţi către El, mai ales că boala, neputinţa, suferinţa, toate acestea ne pun într-o situaţie foarte complicată, din care cu greu ieşim, pentru că ele ne arată că suntem neputincioşi, că suntem muritori şi păcătoşi! Ele ne arată o anumită durere, dar, nu reuşim să vedem dincolo de ea. Vedem numai durerea ca atare, dar nu vedem ce este dincolo de durere şi Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de neputință! De aceea, Îi cerem Lui Dumnezeu: «Doamne, fă-ne întregi cum am fost sau fă-ne întregi cum am vrea să fim! Uneşte-ne, Tu, mintea şi inima, fă-ne pe noi fii ai Tăi!», fiindcă Îi este foarte lesne lui Dumnezeu să ne vindece, să ne facă din nou întregi, nu doar pentru că vrem noi lucrul acesta! Credem că suntem gata să primim această vindecare, pentru că, dacă Îi cerem lui Dumnezeu: «Doamne, fă-ne din nou întregi, fă-ne din nou deplini, ca să slujim Ţie!», înseamnă că din momentul acela, va trebui să-I slujim Lui, va trebui să fim ca şi Hristos în mijlocul mulţimilor. Dar, pentru a concluziona, de cele mai multe ori, nu suntem gata să lăsăm de acum înainte păcatul și să ne lipim de bine! Nu suntem gata să-i iertăm pe toţi greşiţii noştri şi nu suntem gata să nu avem nimic murdar în inima noastră! De aceea, mergem cu sfială ca să Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de suferinţă, de boală trupească şi sufletească, prin mântuire!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
