APOSTOLI AI EVANGHELIEI LIBERTĂȚII NAȚIONALE – George Barițiu, steaua deșteptării românismului (III)

465

Și iată că, în primăvara anului 1860, între Paști și Rusalii, ,,mai mulți bărbați cu rang și învățătură” au alcătuit un memoriu către guvern prin care cereau ,,să li se dea voie de a înființa o reuniune pentru înaintarea poporului românesc în cultură”și pentru înaintarea industriei și a agriculturii. După cum spunea George Barițiu, într-un articolul scris chiar în acea vreme, se conturaseră mai multe idei privind reuniunea literară, între care cea privind înființarea unei asociații ,,care să ajute tinerii care caută o facultate” arăta o primă țintă a ,,inteligenților” . Având în vedere diversitatea de păreri, mitopolitul Andrei Șaguna îi roagă pe George Barițiu, Ioan Pușcariu și Timotei Cipariu să alcătuiască fiecare câte un proiect de statut, astfel, combinându-le, a putut alcătui un proiect agreat de toți cei 171 de semnatari ai memoriului din 10 mai 1860.La sfârșitul lunii septembrie 1861, presa va publica invitația către ,,toți inteligenții națiunii române” pentru a întemeia ,,asosiațiunea transilvană română pentru înaintarea literaturei române si cultivarea poporului român.” . Ședința de constituire a avut loc în ziua de 23 octombrie 1861, în prezența a peste 200 de ,,inteligenți”. George Barițiu este ales secretarul asociației, funcție pe care o va ocupa aproape trei decenii, iar din 1883, până la stingerea din viață va fi președintele acesteia. ,,Nestorul publicisticii românești” , alături de ceilalți mari iluștri care și-au dedicat viața Astrei, a contribuit la unirea tuturor atleților luptei naționale pe tărâmul luminos al culturii. Constituirea Astrei, după cum va scrie Barițiu, a reușit să unească ,,inteligența” poporului român ,, pe câmpul cel de altminterelea foarte larg, totodată frumos și dătător de viață al literaturii și al științelor”, iar activitatea acesteia ,,cultivă, înavuți și ferici pe popor, pentru că să fie fericită țara” .
Și câtă muncă istovitoare și rodnică a fost! Fiind 28 de ani secretarul prim al asociațiunii, și 5 ani președintele acesteia, Barițiu a uitat de sine, a uitat de sănătatea sa și, cu armele lucioase ce le avea la îndemmână, vorba cumpătată, deslușitoare și pana alunecând sigură, neînclinată pe foaia de hârtie, a asaltat toate redutele ce trebuiau cucerite.
Mai întâi și întâi trebuia o revistă a asociațiunii și ea a venit cât de curând, în anul 1868 începându-și activitatea revista ,,Transilvania”, al cărui director fondator a fost timp de 22 de ani. În paginile revistei, ,, a desgropat cu scrisul său trecutul sbuciumării noastre de veacuri pe acest pământ”, mărturie stau numeroasele articole și inițiative privind trecutul istoric al neamului românesc.
Dacă ,,Astra” fusese ,,pomul vieții” pe pământ transilvănean, revista ,,Transilvania” va fi darul asociațiunii către poporul român, fiica frumoasă, deşteaptă şi pururi tânără – de mai multe ori reîntinerita, ca “viteazul din poveste”. Munca l-a istovit pe Barițiu, care, după cum spunea perședintele Astrei, Vasile L.Pop, în 22 mai 1868, ,,literații”, din multiple cauze , ,, nu-l spijinesc în lucrare” . Și rămase, de la început, singur la ,,Transilvania”, ,,așa că nu era numai redactor al acestei foi, ci de multe ori trebuia să o scrie singur din capăt până la sfârșit, astfel că în fiecare an a lucrat câte 800 de ore la realizarea acesteia. Dăruire, apostolat, iubire de naționalitate, cum ar putea fi mai bine definită munca sa?Și fiindcă între îndeletnicirile lui științifice cea mai de căpetenie eră istoria națională, iar colaboratorii nu se înghesuiau, <> deveni încetul cu încetul o revistă istorică, primind caracterul unei foi de specialitate.” Și era mare nevoie atunci, ca și acum, să se scrie o istorie a românilor de către români, de cei care simt și respiră românismul. Iar pentru a scrie istoria era nevoie de documente. Documente, documente și iar documente… Chiar din primul an de apariție al revistei, în unul din numere, întrebându-se cine ar fi nimerit să scrie istoria Transilvaniei, Barițiu își răspundea:,, Bucuria și durerea o va ști descrie numai acela ce o a simțit în inima sa; dragostea patriei o va simţi numai acela, care are dreptul a-și numi cutare bucată de pământ patria sa.
Numai acela ne va putea da istoria patriei, „în a cărui inimă trăiște sufletul timpului trecut”. Dând răspunsul cuvenit, urmează și înflăcăratul îndemn:,, iubiți-vă patria, păstrați-o, adunaţi suvenirele și toate momentele suferințelor sale și ale voastre; concentrați-le într-o singură carte; deschideți-vă mai bine ochii, pentru ca să cunoașteți totodată toate frumusețile acestei Elene decântate cu atâta doioșie de poeţii voștri populari; căutaţi cât este ea de frumoasă, încă și în doliul său”. Rugămintea acestuia rămâne testamentară și azi:,, îi rog însă pe toți, ca se meargă bărbătește pe calea ce apucară; profesori și neprofesori să adune la materialuri, să scrie compendiuri pentru școli mici și scoli mari, să îndemne în tot timpul și în tot locul la îmbrățișarea si cultivarea istoriei transilvane. Să nu rămâna niciunul din câți au învățat la școală fără cunoștința istoriei sale.” Dar, vai, câtă istorie națională se mai face azi în școli?! Tot ce scria Barițiu în paginile ,,Transilvaniei”, dar și în alte gazete ale vremii, servea idealului românismului, căruia i-a fost loial toată viața. Acestui ideal i-au servit și articolele de istorie, literatură, economie, cultură și tradiții scrise de colaboratori. Cum au afirmat contemporanii săi, Barițiu ,,fapta a iubit, dar nu și gloria” , deși aceasta din faptele mari se naște. Numele său, onorat prin faptele bune în care credea și pe care le socotea necesare realizării idealului suprem al națiunii sale, a străbătut toate unghiurile spațiului românesc. Așa că atunci când, C.A.Rosetti a purces la împlinirea gândului de avea o societate a literaților din tot spațiul românesc, din Transilvania au fost invitați să ia parte Timotei Cipariu, Gavril Munteanu și George Barițiu. Pentru prima dată, capitala României vedea în sânul său ,, întreaga limbă românească; pentru prima oară se regăsesc alături toți membrii aceleiași familii, toți frații de același sânge”. La 24 martie 1892, Barițiu va ocupa cea mai înaltă funcție în cultura unei națiuni, devenind președintele Academiei Române. Omul providențial, luceafărul care venise să lumineze mândra, dar preasupărata națiune română, ajunsese la zenit. Furtunile vieții îl oțeliseră, stând încă falnic ,,ca un stejar verde, neatins de vijelie spre bucuria neamului întreg”.
La împlinrea vârstei de 80 de ani, cu multă bucurie și mulțumire l-a sărbătorit întreaga națiune română pe gloriosul luptător al renașterii românismului”! Serbarea jubiliară a avut loc în ziua de 12 mai 1892, la Sibiu, unde, rând pe rând, începând cu reprezentații Academiei Române, și ai ,,Astrei”, comitete și delegații ale orașelor, comunelor, școlilor, băncilor, gazetelor românești etc, au prezenat omagiul ,,omului reprezentativ” al nevoilor națiunii române. Deși la începutul jubileului ,, părea slab şi avea vocea vibrantă”, după atâtea onoruri și telegrame adresate, ,,ochii-i străluciau de foc şi vocea-i deveni sonoră şi spiritul tot mai schânteietor ….,,. Copleșit de toate aceste manifestări, istovit de boală, Barițiu a răspuns, în câteva cuvinte, la fiecare omagiu, unele dintre ele constituindu-se într-un testament al încrederii în destinul național: ,, Ca să ajung ceea ce-mi doriţi, realizarea visului meu, nu sper, noi bătrânii, murim însă cu credinţa, că Dumnezeul părinţilor nu va părăsi niciodată naţiunea română şi o va conduce la limanul fericirii” . Cel care, de-a lungul vieții, nu-și ceruse niciodată nimic pentru sine, primise onorul națiunii, care începea să fie demnă de fiii ei reprezentativi, la a cărei deșteptare lucrase cu stăruință .
Că niciodată nu se aștepta să fie onorat de națiune pentru munca sa, pe care el o considera firească, îndatoritoare doar pentru el, ca fiu al patriei, vedem din răspunsul dat colegilor de la Academie veniți să-i aducă prinosul de prețuire:,, Onoarea ce-mi face Academia Română, mă surprinde, căci ceea ce am făcut eu, nu este numai meritul meu, ci al tuturor confraţilor mei, cu cari am luptat alăturea…Pe timpul când am intrat eu in arena publică, nimene nu se putea aşteptă la vreo remuneraţiune; singura recunoștinţă, ce li se da bărbaţilor care susţineau cauza naţională, eră câte un parastas după moartea lor.” . ,,Jerfindu-și odihna și interesul său ” , George Barițiu dobâdise din timpul vieții aureola de apostol și de atlet al evangheliei libertății românilor. Îndurerând națiunea română din cele patru unghiuri, în ziua de 2 mai 1893, Barițiu pornea pe drumul eternității.
La capăt de drum, cred că era linștit, căci își împlinise destinul. Scânteia românismului ce o aprinsese, devenise un foc mare, care nu se mai putea stinge: ,,La sfârşitul carierei mele, privesc cu mângâere spre urmaşii mei, căci progresul lor îmi inspiră convingerea că n-am lucrat în zadar, că ei vor continua cu succes opera începută de mine şi de consoţii mei”.
Cum omul este, în cele din urmă, tot pulbere, în urmă rămân doar faptele, spiritul nemuritor. Așa fu și-n cazul lui George Barițiu. Adăpându-se din izvorul curat al vieții poporului, din doinele și cântecele acestuia, din istoria noastră națională, luptând pentru emnaciparea și redobândirea drepturilor străbune, Barițiu dobândi o lojă în cultul național, rămânând în sufletul neamului său ,,omul conștiincios, care a împlinită o misiune, trăind şi lucrând pentru binele şi pentru propăşirea neamului, din care a răsărit”.
Dumitru Cauc

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.