Antropologia și istoria religiilor au oferit o perspectivă a rugăciunii cercetând îndeaproape mitologia și modul în care metaforele labirintului și-au găsit explicația prin credinţă! Filosofia și cunoașterea, apoi literatura teologică i-au deschis brațele perspectivei labirintice, contradicțiilor dificile care au continuat să alimenteze necesitatea de a depăși aporia și de a conduce rațiunea către ieșirea din impasul necredinţei. De departe, cel mai cunoscut exemplu mitologic aparține istoriei lui Tezeu, unul dintre eroii cruciali ai mitologiei grecești, des citat în textele clasice, de Plutarh, Calimah, Sofocle, Euripice, Ovidiu sau Seneca. Teologia creştină a continuat să facă referiri la aventurile lui, cu precădere la Boccaccio, Racine, Shakespeare sau Gide, iar, faptul că lupta lui Tezeu cu Minotaurul a avut loc într-un labirint nu este nici pe departe lipsit de importanţă. În rugăciune, labirintul și ingeniozitatea sa structurală s-au dovedit o provocare chiar și pentru credinciosul care l-a desluşit și care cu greu și-a găsit drumul de întoarcere printre culoarele isihasmului! Cu ajutorul Ariadnei și al firului pe care i l-a dat, Tezeu a reușit să iasă după înfrângerea monstrului, mai ales că eroul cu pricina a devenit paradigma succesului inițierii și a victoriei conștiinței religioase. La rândul său, paradigma labirintului devine motivul puterii și, mai ales, al abilității de supraviețuire pe pământ, rugăciunea devenind în egală măsură, lupta omenirii pentru a lupta și pentru a înfrânge moartea prin propriile sale acțiuni, pentru a se pierde și a se regăsi apoi în credinţa în Dumnezeu!
Se naște o tradiție hermeneutică a terapiei rugăciunii
Așa cum spune Barthes, libertatea nu este oferită de un destin, ci de alegerile pe care le facem pentru credinţa în Dumnezeu! Spre exemplu, în cartea a VI-a a poemului epic Eneida al lui Virgilius, Eneas coboară în lumea subpământeană, unde spiritul tatălui său îi înfățișează o viziune labirintului şi a descendenților săi. Aproape de intrare, pe poarta sanctuarului construit de Dedal în onoarea lui Apollo, se află o imagine a labirintului cretan şi nu este deloc neobișnuit pentru mitologia greacă să asimileze tărâmul morților cu un labirint în care eroul, fie că se numește Eneas, fie Orfeu, trebuie să treacă prin întuneric și să înfrunte pericolele pentru a ajunge la Lumina proniei divine! Astfel, se naște o tradiție 
hermeneutică a terapiei rugăciunii, a credinţei smerite, bazată pe metafora vieții văzută ca o călătorie psihică sinuoasă pe scara cerului în care riscăm constant să ne îndepărtăm de centru, de scopul final, prin rătăcirea în labirint. Ca simbol al realității absolute, centrul impune, potrivit lui Mircea Eliade, «un rit de trecere de la profan la sacru, de la efemer și iluzoriu la realitate și eternitate; din moarte în viață; de la om la divinitate», iar, în dialogul platonician «Euthydemus», știința logicii, își găsește izvorul în erorile la care orice tip de speculație este supus prin erezia ateistă! Labirintul este asociat de Socrate cu căutarea maieutică a adevărului, prin interogațiile sale permanente și prin explorarea ideilor complexe ale meditaţiei în rugăciune! De aceea, pericolul se află încă acolo: «am căzut cu toții ca într-un labirint», îi răspunde Socrate lui Criton, «noi care credeam că am și ajuns aproape de sfârșitul meditaţiei noastre, dar, cotind drumul înapoi, ne dădurăm seama că suntem iar ca la începutul reflecţiei noastre și că suntem tot așa de înaintați ca la început», iar, de aici, necesitatea coerenței într-o lume a incoerenței este astfel reafirmată prin terapia rugăciunii, am spune noi! În «De consolatione philosophiae», scrisă de Boethius în timpul încarcerării care a dus, în cele din urmă, la execuția sa, autorul revizitează anumite concepte platoniciene, cărora le dă însă o interpretare creștină, apropiată de esenţa rugăciunii şi a terapiei prin rugăciune! Boethius însuşi, se angajează într-o conversație imaginară cu Dumnezeu urzind un labirint de argumente din care nu poți ieși, intrând pe unde ai ieșit, iar, acum, ieșind pe unde ai intrat! În solilocviul lui Boethius, chiar și simplitatea divină a rugăciunii rătăcește în cercul întrebărilor ale căror răspunsuri ne pot conduce la adevărul suprem: de ce există răul într-o lume creată de Dumnezeu, de ce suferă oamenii buni, cum se poate găsi fericirea adevărată? Astfel, labirintul impregnează și «Divina comedie» a lui Dante, iar, deşi nu este prezent ca atare, El apare sub forma alegorică a unei păduri întunecoase care simbolizează lumea păcatului în care poetul s-a rătăcit alegând calea greșită a nor arhetipuri mitologice! Mircea Eliade, prin cercurile Infernului, recreează indubitabil sentimentul rătăcirii fără speranță în labirint și eforturile obositoare pe care sufletul trebuie să le facă pentru a se salva. La Petrarca, labirintul primește o altă conotație, iar, prin terapia rugăciunii devine simbolul iubirii neîmplinite, înăuntrul căruia peregrinările nesfârșite ale poetului sunt condamnate să nu atingă niciodată centrul interzis. Labirintul lumii și raiul inimii al lui Dumnezeu devin o expresie uluitoare a înțelepciunii și a spiritualității care-și caută drumul într-o lume alegorică în care Mesia, Domnul Iisus Hristos devine paradigma labirintului prin terapia rugăciunii! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
