1. Un „tablou” general
Motivația poeziei e nucleul tare al unui text liric. Apoi există miezul care învelește sâmburele. Acesta e substanța fonetică fie ea incantație magică fie ea cântec, baladă, idilă, elegie, meditație etc.
Toposurile sunt și ele recognoscibile ușor. Temele sunt aceleași (la cele majore mă refer: natură, iubire, moarte, pace, război, cunoaștere, divinitate, facere, transcendență, istorie, eternitate).
Dimensiunile sociopoetice (eventual cognitivoetice) sunt încă în vigoare: actul de lectură, eul poetic, cititorul, limbajul, realitatea, Versus / Discurs / Textus.
Tipologia poeticității cred că e încă tripartită: reflexivă, tranzitivă, lingvistică (ludică, experimentală).
Demersurile sunt și ele cam aceleași: ontologic, fenomenologic, pedagogic, gnoseologic, poetologic, metafizic, muzical, ideatic, și toate au ca primă intenție revendicarea din auroral / originar / adică reînceperea de la gradul zero al scriiturii (care-i mereu simbolicosemiotică).
Între timp poezia mizează pe capacitatea ei de a fi hermeneutică (înțelegerea lumii și interpretarea acesteia).
Abia în acest „sector” fundamental poetul își poate proiecta identitatea auctorială; apoi poate crea diferența / diferanța pe un ecran comparativ și se poate delimita de alte valori tradiționale (clasice) și actuale (meta-post / trans-moderne).
2. Miza pe o triadă tipologică
Cele de mai sus fiind scrise, îmi pun, deloc retoric, întrebarea: are rost să mai apară încă un poet, un prozator, un critic literar (eventual doar eseist ori istoric literar?)? Ei da / desigur / obligatoriu, întrucât poezia trebuie reinventată ciclic ca să fie mereu vie în orizontul de receptare al cititorilor/
Dar mai pot oamenii de azi răsfoi ei înșiși o carte de poezie? Dar nu una dintre cele vulgare, siropoase, sentimentaliste, lipsite de „bagaj” cultural și teoretic, ci una cutezătoare, revoluționare pe cel puțin 4-5 paliere: Gheorghe Crăciun în „Aisbergul poeziei moderne” relevează paradigma, raportarea, epistema, perspectiva din interior, mainstream-ul.
În acest exigent context debutează convingător, temerar, Monica Buțu, sub un titlu inteligent: „POENADE”. Întreaga sa „cărticică de seară” vibrează din adânc, rezonează cu natura intrinsecă a lucrurilor, fiind avidă și de concret și de abstract, într-o confinare imagistă și parțial mitico-mistică.
Miza pe triada tipologică phanopoeie-logopoeie-melopoeie e indicială și programatică, însă poezia Monicăi Buțu este simultan emoțională și rațională. Phanopoeia excelează prin precizie semantică și picturală (în acest sens menționez grafica Rodicăi Elena Norocea); vezi poeme ca „Freamăt de albastru”, „Rest de culoare”, „Petale”, „Albastru”, „Cer roșu”, „Curat de rouă”, „Ninsoare”). Melopoeia e o poezie muzicală, e cantosiacă, e de un lirism recurent care militează pentru „rămânerea în poezie”; vezi poeme precum „Risipă”, „Dor de luncă”, „Poveste de martie”, „Acord de anotimpuri”, „Cântec de toamnă”, „Plecări spre apus”, „Bună vestire”, „Tu știai, Doamne!”.
Logopoeia conservă valențele tranzitive, revigorează intelectualismul dicțiunii, valorifică (și ironic și satiric) sensurile directe ori accepțiile în genere arhicunoscute însă reînnoite prin stil și relegarea profanului de sacru și a culturii cu plăcerea, căci nu contează dacă obiectul vizual ori cel auditiv e perceput ca o „spovedanie neterminată” sau ca un „nufăr trist”, „ca o pasăre” dar și ca „jumătăți uitate” („jumătate pod peste ape, jumătate cer peste noi”).
3. Cuvintele: „minuni de glăsuire”
Pledând pentru „rămânerea în poezie”, Monica Buțu nu se sfiește să definească poezia. Astfel poate simte poezia, „ca pe o cultură, unde se întâlnesc orele și punctele cardinale, miezul zilei cu miezul nopții”. Ea denunță poezia precum Montale și Ungaretti. E conștientă ca și Elytis și Valéry că pentru „ca să poți inventa ceva ce nu s-a inventat încă, trebuie să privești drept”. Ca și Nichita Stănescu, îndrăzneața Monica Buțu invocă îngerul cu cartea în mână. Eu cred că acest înger este ea însăși, pusă la-ncercare să scrie o filă în cartea asta mare: cu negura din noapte, cu pulbere de timp și-un gol pe foaia albă să vină altă mână, altădată să scrie, cântecul ochilor „cu gândul la perdelele albastre, din căsuța albastră de la fereastra care se deschide între două tăceri”.
Poeta se asigură că „în poezie nu suntem niciodată singuri”, că „printre cuvinte ne vom recunoaște”, „cu mâini legate în slove, poetul stă printre oamenii singuri, povestește despre pescari, despre pietre. Împarte cuvinte și în loc de chip are tăceri”. De altfel ea însăși a mers pe strada Poemului „ca un albatros (baudelairean evident, n.m.,I.P.B.) care-și face somnul în timpul zborului. Întotdeauna pe strada Poemului e un singur trecător. Cuvintele-s „minuni de glăsuire”.
Într-o „Meditație”, Monica Buțu ni se confesează că-i trebuie „limpezime în ochi și gând de copil”. Asemenea păianjenilor poeți țese partituri; și intertextualizarea textualismului va fi însoțită mai încolo de impresionism și expresionism (vezi „cântec de toamnă”) sau de o „simfonie de Ceaikovski” (vezi „Dramatică toamnă”).
Poeta își trădează, cu o rară dezinvoltură, faptul de a se fi școlit în angrenajul poeziei interbelice a unor Verlaine, Baudelaire, Pillat, Bacovia, Blaga, Fundoianu, Voronca, Maniu, Isanos… neezitând să-l invoce pe Godot (al lui S. B. n.m.,I.P.B.), ceea ce demonstrează că poeta e dotată cultural, că are har și darul versurii proaspete, cu adieri vădite dinspre tărâmul „Tinereții fără bătrânețe” al poeziei, creată cu bun gust și pe axa tradiție-inovație; poemele ei „au miez de lumină și umbră de cânt”, în ele „sunt tăceri, spuneri, întrezăriri ale unui nou filon al viitorului”.
Cele mai reușite poeme ale volumului „Poenade” sunt „Când iubim”, „Ora”, „Suflete deschise”, „Cerșetoarea”, „Urare”, „Icoană”. Sunt de o fluență soresciană și de o otrietate rimbaldiană.
Post-Scriptum: Cartea „Poenade” de Monica Buțu e cea de debut și a fost premiată în manuscris de Uniunea Scriitorilor din România la Festivalul Național de Literatură Prima Verba, ediția I 2023, organizat sub egida Palatului Culturii Teodor Costescu Drobeta Turnu Severin.
Iar la cea de-a XXVIII-a ediție a „Serilor la Brădiceni” i s-a acordat Premiul special: președintele de onoare al juriului: Gheorghe Grigurcu.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie
