Motto: “Viața poate fi înțeleasă numai privind în urmă, dar poate fi trăită numai privin d înainte.” – Kierkegaard
Medicii fac parte din intelectualii care acordă o atenție cuvenită culturii. Mai devreme sau mai târziu sunt medici care își descoperă predispoziții și pentru alte domenii, pentru arte: literatura, muzica sau artele plastice.
Medicul Cornel Munteanu este continuatorul unor medici și scriitori de înaltă condiție, pentru care știința medicală a fost și este mână-n mână cu artele, cu umanismul: Victor Papilian, Ion Biberi, Vasile Voiculescu, Augustin Buzura, Ștefan Marinescu și mulți alții. Primii doi vin în literatură cu o formație de oameni de știință. Victor Papilian, fiu de medic militar originar din Oltenia, a absolvit mai întâi Conservatorul de Muzică, apoi Facultatea de Medicină din București, fiind studentul preferat al lui Victor Babeș și al lui Gheorghe Marinescu. Prozator, dramaturg, eseist și memorialist, a cântat în orchestra lui Grigoraș Dinicu, a fost directorul Operei Române din Cluj și directorul Teatrului Național din aceeași localitate, a organizat un cenaclu literar-artistic.
Ca slujitor al cuvântului, prozatorul și epigramistul Cornel Munteanu s-a bucurat de aprecierile unor scriitori cu notorietate națională: Gheorghe Grigurcu și Nicolae Dragoș.
Volumul „Frământări” a apărut la Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2023. Titlul semnificativ, „Frământări”, sugerează stări sufletești, sentimente, atât ale unor personaje, cât și ale autorului: neliniște sufletească, agitație, zbucium. Poza de sub titlu, de pe prima copertă, ce reprezintă o pagină din manuscrisul autorului, cu multe tăieturi, iar alături câteva bucățele de hârtie, ambele fac să se nască în mintea cititorului frământările scriitorului, truda acestuia cu slova tipărită, travaliul artistic.
Este în obișnuința scriitorului de a folosi titluri eponime, mai explicit care conțin numele personajelor: “Suzy”, “Dinel”, “Nuțu”, “Ion”, “Lili” etc.
Autorul rămâne constant în tratarea temelor întâlnite în volumele precedente, unele izvorâte din cele două hobbyuri, pasiunea cinegetică și sportul(“Câinii mei de vânătoare”, „Cu ursoaica după el”, „Ion”, una singură inspirată din activitatea de medic („Ceai de troscot”); nu lipsește tema abaterii de la etica conjugală asupra căreia mereu se apleacă cu precădere(„Suzy”, „Daniela, copil din flori”, „Cumnații”, „Dinel”, ”Nuțu”, „Lili”, „Fănuț, fante de Fuvelnița”).
În subsidiar, mai apar o naraține pe tema războiului(„D-ale războiului”) și alte două pe tema comportamentului unor milițieni, aflați pe punctul de a atinge ridicolul, absurdul, lipsiți de politețe(„Gugumanu” și „Milițieni”).
Nicolae Iorga, aflat într-o campanie electorală, în perioada interbelică, merge la Craiova să țină un discurs. În drum spre orașul din Bănie, este legitimat de un polițai:
-Cum vă numiți?
-Sunt profesor universitar Nicolae Iorga.
-Știți carte?
-Puțin, să mă iscălesc.
Era așteptat în Sala Teatrului Național, pe atunci aflat în localul Colegiului Naţional ,,Carol I”. Ajuns mai târziu, se adresează auditorului cu scuzele de rigoare, după care își spune pățania.
Cartea “Frământări” debutează cu trei proze pe tema vânătorii. În prima, “Câinii mei de vânătoare”, autorul face următoarea destăinuire, confidență: “Mai mult de un sfert din bucuriile vieții mele mi-ar fi lipsit dacă nu mă făceam vânător, mi-a plăcut foarte mult, am fost “bolnav” de vânătoare.” În continuare, recurge la prezentarea celor opt câini de vânătoare, îi caracterizează pe rând și insistă asupra comportamentului lor psihofiziologic, asupra modalităților de a acționa și reacționa în diverse situații care apăreau în timpul vânătorii . Dispariția neașteptată a câinilor îi provoacă vânătorului o mare durere însoțită de izbucnirea în lacrimi. De aici reies comuniunea și relația afectivă dintre om, ca animal vorbitor și raţional, și cele opt patrupede necuvântătoare. Cititorul ageamiu se familiarizează cu o terminologie cinegetică: “a aporta”, “Aport!”, “câine de aret”. Pe un ton umoristic este scrisă proza “Cu ursoaica după el”, din care reiese că unul dintre cei mai iscusiți vânători este fugărit de o ursoaică cu pui până când puștile însoțitorilor “au început să latre”.
Prozatorul Cornel Muntreanu își pune în valoare spiritul ingenios, inventiv în narațiunea “Ion”, privind arhitectonica/simetria compozițională a acesteia, care debutează cu cortegiul înmormântării lui Ion, un bun prieten de vânătoare, plâns de o lume întristată și înlăcrimată, chiar și de autor, după care urmează redarea unor peripeții vânătorești cu participarea lui Ion, nelipsind aspecte umoristice, iar în final, se revine la prezența celor care l-au însoțit pe ultimul drum, la pomana defunctului. Autorul își încheie povestirea astfel: „Mai ascultă-mi, Ioane, două vorbe: să ne aștepți că vom veni și noi, pe rând, toți din grupă și vezi de afli niște locuri de vânat, s-o mai facem și pe acolo, că timp vom avea destul. Adio, Ioane, adio prietene!’’
O femeie cuprinsă de nosofobie, în urma decesului fratelui ei, Viorel, bolnav de cancer, se adresează, prin telefon medicului aflat la cabinetul său din Târg(„Ceai de troscot”). Ion, orfan de tatăl său, de la vârsta de 8 ani, este dat de mama sa slugă la un boier din sat. Harnic și cinstit intră în grațiile boierului, un om mărinimos, generos. După doi ani de armată, este lăsat la vatră, iar după o cutumă a satului, trebuia să se însoare, dar n-avea niciun rost. Filantropicul boier îi dă o bucată de pământ, îi construiește o casă cu trei camere. Ion se căsătorește, are și doi copii, erau fericiți. Fericirea n-a ținut mult, pentru că Ion primește ordin de chemare, pleacă pe front, în Al Doilea Război Mondial, este rănit, i se amputează un picior, după care pleacă acasă, destul de îndurerat. La gară era așteptat de o trăsură trimisă de boier. Soția sa era gravidă cu un vecin mai în vârstă, apelează la o femeie care, prin procedee empirice, provoacă avortul copilului.
În “Nu-i de glumă cu nebunii”, profesorul Damian Brădescu, alias Cornel Munteanu, medicul Brad, campion la haltere al Clujului și al Olteniei, este ofensat de un individ de etnie romă, dând dovadă de mojicie și bădărănie, fapt ce-l afectează mult pe profesor.
În cele șase narațiuni cu tematică erotică, mai sus-prezentate, personajele, femei și bărbați, sunt concupiscente, subjugate de pasiunea apetitului sexual, cad pradă cu ușurință unui comportament instinctual, cu mari dorințe în trup, înclinate, unele, spre libidinozitate, lascivitate. Cei doi „Cumnați”, Sandu și Titi, stau în aceeași curte, în case separate. Soția lui Sandu, Lili, și cei doi copii pleacă în străinătate, la muncă, iar Neta, soția lui Titi, săptămânal, îi face curat, uneori îi aduce și de-ale mâncării. Stânjenit la început, gesturile provocatoare ale Netei, îl face pe Sandu să capete curaj și astfel ajung la o relație conjugală repetată (“Cumnații”). Fănel, un fante, adică un bărbat afemeiat, chipeș, „cu mustață și păr negru”, făcând parte dintr-o familie cu dare de mână, aflat în biserică cu ai săi, într-un loc rezervat permanent, în loc să asculte slujba preotului, și-arunca ochii asupra fetelor și mai ales a nevestelor, care ar putea fi acostate, agățate. De menționat că autorul excelează în prezentarea unor scene cu erotism trupesc, carnal.
Dacă o mare parte din povestiri se întemeiază pe ficțiune, autorul inserează în cartea sa și trei texte, apărute mai întâi în cotidianul „Gorjeanul” : „Dr. Nicolae Hasnaș”, „Dascălu` ăl bătrân” și „Când n-ai cu cine!”.
Prozatorul și epigramistul Dr. Cornel Munteanu are în vedere că trecutul este cel mai lung și mai sigur, devenind istorie, că prezentul este cel mai scurt, iar viitorul este îndoielnic. Pleacă de la ideea că cine nu-și cunoaște trecutul este precum copilul care nu-și cunoaște părinții, că „viața poate fi înțeleasă numai privind în urmă”, în trecut, că anumite valori umane niciodată nu trebuie date uitării. Acesta este mobilul faptelor sale nobile: de a înveșnici numele unor personalități cu mare vogă și cu notorietate națională, să dăinuie peste timp.
Dorința expresă a doctorului Cornel Munteanu a fost și este ca un spital din Târgu Jiu să poarte numele celebrului și preacunoscutului medic Nicolae Hasnaș, cel mai popular nume din Gorj, rostit de la copii până la vârstnici, în epocă, iar Școala Generală din Bărbătești să se denumească ,,Ion I. Popescu”, învățător contemporan cu Mihai Busuioc, dascălul imortalizat de Mihail Sadoveanu în “Domnu` Trandafir”, ambii răsplătiți pentru munca depusă la catedră cu medalia “Răsplata muncii”, clasa I. Doctorul Nicolae Hasnaş și învățătorul Ion I. Popescu au devenit niște legende ale Gorjului.
În cele două texte, Cornel Munteanu prezintă pe larg meritele celor două personalități, fără a omite și pe cele ale medicului Corneliu Adameșteanu, ale cărui invenții sunt trecute în tratatele de medicină, toate rod ale unor cercetări în ani de zile.
După multe tărăgăneli și frământări, Corneliu Munteanu a reușit ca Școala Generală din Bărbătești să poarte numele învățătorului Ion I. Popescu, iar în fața școlii s-a ridicat un monument cu bustul marelui dascăl. În același timp, s-au respectat doleanțele învățătorului prevăzute într-un testament descoperit de Cornel Munteanu.
După atâtea promisiuni neonorate, s-a reușit să fie pusă o placă la Spitalul de la Pasarelă, în memoria doctorului Nicolae Hasnaş. Dezamăgit total de nerespectarea repetată unor promisiuni, liderii Gorjului s-au compromis grav în fața conștiinței doctorului Cornel Munteanu, care, în textul “Când n-ai cu cine!” a încercat să-și descarce povara sufletului de atâtea “frământări”, recurgând la un limbaj acrimonios la adresa celor care nu l-au înțeles.
Dacă e să întreprindem o abordare stilistică a prozei talentatului autor, trebuie să remarcăm, în primul rând, felul în care Cornel Munteanu îmbină modurile de expunere compozițională. Narațiunea-povestirea faptelor într-o succesiune de momente- include, pe lângă povestirea propriu-zisă, și secvențe descriptive(tabloul, portretul, caracterizarea, descrierea mediului în care trăiește personajul) și dialogate. Descrierea realistă apare în “Câinii mei de vânătoare”. Iată un exemplu de descriere artistică (tabloul): “Zi de iarnă, mijloc de ianuarie, cu ger, zăpadă pe jos destulă, iar de sus se leagănă spre pământ fulgi de nea ușori și rari, bună zi de vânătoare”. Pe-alocuri întâlnim și descrierea umoristică, satirică. Dialogismele- procedeul folosirii dialogului în exprimarea ideilor și a sentimentelor personajelor în acțiune, se află la tot pasul în proza sa.
Talentatul prozator, Cornel Munteanu, este înzestrat lingvistic, stăpânește bine resursele limbii române, utilizează mijloacele de expresie ale vorbirii firești (oralitatea limbii), întrebuințează lexicul în funcție de pregătirea intelectuală a personajelor, rămâi uimit de felul cum știe să folosească limbajul frumos, pitoresc, al țăranului român, cunoaște foarte bine variantele locale ale limbii, din care se pot da, ca exemple, nenumărate eșantioane lingvistice cu trăsături locale, întrebuințează cu ușurință rusticismele prezente în număr mare, expresiile cele mai potrivite prin care personajele își îmbracă gândurile și sentimentele.
Câteva exemple sunt edificatoare: dentalele constrictive “s” și “z” și semioclusiva “t” sunt întotdeauna dure și nu îngăduie după ele prezența vreunei vocale anterioare(“i” devine “î’; “e” devine “ă”; “ea” devine “a”; ”a găsât”(“a găsit”), “spusăi”(“spusei”), “a zâs”( “a zis”), “mă prezânt”(“mă prezint”), “auzâi”(“auzii”), “avusăși’’(“avuseși”), “’țâie”(“ție”), “zâle”(“zile”), “sămn”(“semn”), “Vasâle”(“Vasile’’), “bețâu”(“bețiv”). Consoana “ț”, la finalul substantivelor, al adjectivelor și al unor verbe, la plural, are caracter dur: “bărbaț’ “(“bărbați”) “morț’ ”(“morți”),”muț’ ”(“muți”), “asămânaț”(“asemănați”), “Să fiț’ cuminț’ și s-o ascultaț’ pe mama”, “îm’ promiteț’? ”(“Să fiți cuminți și s-o ascultați pe mama, îmi promiteți?”).
Exemple de rusticisme: “răzbel”(“război”), “hărăni”(„hrăni”); „a crici’’(„a cicăli”, „a bate pe cineva la cap”, „a certa mereu”, „a face reproșuri repetate”); „a se cruci’’(„a se mira foarte tare”), „căcălău”(„mult”), „beutură (băutură), „bețâu”(„bețiv”), „paică” („parcă”), „vui de mine”(„vai de mine”), „machia”(„oare”), „cică”(„se zice că’’); “o țâră(puțin); „Io cred că țâie îț’ fu milă, Ioane!”(„Eu cred că ție îți fu milă, Ioane!”); „Cre’ că az’ nu-ț’facem parte de iepure”(„Cred că azi nu-ți facem parte de iepure”); „Să fiu a iacăcui de nu”.
Întâlnim în proza lui Cornel Munteanu expresii, locuțiuni, „adevărate modele de concizie și inovație metaforică, sclipiri de spirite”(Eminescu). „Această parte netraductibilă formează adevărata ei zestre de la moși-strămoși”(Eminescu).
Exemple din proza lui Cornel Munteanu: ”a da buzna”- a năvăli undeva pe neașteptate; „a pune la suflet”- a fi trist; „coaptă la minte”- matură; „o ia valvârtej spre casă”- repede, vijelios; “a-i sări bâzdâcul’’- a se supăra; “a-i veni cuiva bâzdâcul”- a-i veni cuiva deodată poftă de ceva; “a-i trăzni cuiva ceva(prin cap)”- a-i veni cuiva o idee neașteptată; “a pune cuiva(sau la ceva) sare pe coadă”- se spune despre cineva care a plecat și pe care nu-l mai poți prinde sau despre un lucru pierdut, de negăsit; “umblă chiauna”- umblă aiurea, fără rost; “a-și da în petic(varianta petec)”- a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi; “a-i face cuiva ochi dulci”- a privi pe cineva cu dragoste, a curta; “a-i fugi ochii după cineva”- a privi pe cineva insistent, cu admirație sau dragoste; “a trage cu coada ochiului”- a arunca cu privirea, pe furiș; “nu era într-ale dânsului”- supărat; “a da de belea sau a-și găsi beleaua sau a-i cădea beleaua pe cap”- a păți, a da de necaz, a da de bucluc; “a face haz de necaz’’- a-și ascunde necazul făcând glume sau simulând voia bună ori nepăsarea; “să dai zilei de pomană; a bate luncile, zăvoaiele sau văile”- a umbla de colo până colo(la vînătoare); “treceau noaptea pe acolo și bâzdâc la mine în casă pe fereastră”- fără veste, pe neașteptate, brusc, cu o anumită intenție.
Frecvente sunt interjecțiile: “mă”, “bă”, “iote”, “fă”, ,,păi”, interjecţie care, în unele dicţionare, apare cu valoarea morfologică de adverb, specifice limbajului familiar, popular. Întâlnim și termeni argotici: “caralii” și “curcani”.
Dacă n-am cunoaște adevărul, pe baza celor afirmate mai sus, am putea crede că medicul Cornel Munteanu a terminat și “Literele”! Un absolvent de la Facultatea de Litere ar putea să realizeze o minunată lucrare de licență pe baza cercetării lingvistice a prozei lui Cornel Munteanu.
În concluzie, neîndoielnic, evident, medicul Cornel Munteanu este un prozator talentat și înzestrat lingvistic, fapt ce ne duce cu gândul la Ion Creangă.
N.B. Aflat sub scutul Cerului la o frumoasă vârstă, inversul lui 48, vă urăm din tot sufletul, Domnule Doctor, să trăiţi mulţi şi mai buni ani înainte, însoţiţi de sănătate, de bucurii şi numai de bine.
Dacă până de curând v-aţi aflat sub protecţia celor 2 zeiţe ale vânătorii, Artemis (la greci) şi Diana (la romani) în continuare, muzele să vă fie fidele, iar condeiul tot aşa de sprinten ca până în prezent. Urări de sănătate şi numai de bine pentru mult stimata Dv. Soţie.
Constantin E. Ungureanu
