,,Pentru a menține ordinea și siguranța în cercurile și satele românești, și pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, mă întorsei, după împrăștierea adunării, în munții mei și, așezându-mă la Câmpeni, începui organizarea gărzii naționale…” (Raportul lui Avram Iancu)
Iarna anului 1848-1849 se așternuse de-a binelea peste pământul transilvan. Luptele însă continuau cu aceeași înverșunare, chipul hâd al dezastrului întîlnindu-se la tot pasul. După ce era cucerită o așezare, de una sau de alta dintre părți, urmau fărădelegile, sau se numărau pagubele, acuzațiile curgând învolburate ca și apele Someșului sau Crișurilor. Știrile care ajungeau la Comitetul Național în a doua parte a lunii decembrie din părțile Clujului și Dejului erau tot la fel de îngrijorătoare. Respinse de trupele colonelului Urban, dinspre Dej spre Baia Mare, trupele ungurești în retragere au prădat și au prefăcut în cenușă și această frumoasă parte a ținutului transilvan, care sângera din toate mădularele sale: ,,Colonelul Urban… află toate satele române arse și deprădate, apoi și 27 români spânzurați. Urban apucă pe nemeșii unguri și îi sili să-i deie jos pe români și să-i îngroape ei înșiși, apoi le publică, cum că pentru fiecare român spânzurat, dânsul va face a se spânzura tot câte doi unguri” (Gazeta de Transilvania,XI, nr.100/9 decembrie 1848). Cu aceeași ocazie, Comitetul Național de la Sibiu află despre ,,lovirile iuți” ale lăncierilor lui Avram Iancu: ,,…prefectul Iancu apucă la Sebeșelu pe o ceată de unguri care tocmai prăda, tăie dintre ei pe 32, iar pe ceilalți îi scăpă. Îndată după aceasta, veniră două batalioane de unguri asupra lui Iancu, acesta văzând că este greu a se ține în contra unei puteri mai mari și bine armate, după ce la un loc mai tăie 40 de ostași unguri, își răspândi trupa sa din pozițiunea periculoasă cu poruncă, ca, la alt loc mai bun, iar să se adune curând, care se și făcu, încât acum Iancu operează în aripa stângă a trupelor împărătești, care în acel ținut mai constau din vreo 23 companii și 7 escadroane regulate…”. Comitetul Național primea continuu relatări din partea prefecților români, aceștia nepregetând a arăta starea în care se găsesc în raport cu trupele imperiale, adică la cheremul acestora: ,,Oștile românești, fără îmbrăcăminte adecvată, obosite de atâtea drumuri făcute, când într-o parte, când în alta, după cum aveau nevoie de ele imperialii, după cucerirea Clujului de către locotenent-colonelul Urban, primesc ordin de dezarmare. Socotind că de-acum Clujul era definitiv în mâinile lor, primind informații că o armată ungurească venea dinspre Oradea, imperialii își îndreaptă trupele spre defileul Ciucea-Huedin, lor alăturându-li-se și oștile lui Iancu, alcătuite din 1500 de lăncieri și 250 pușcași. Colaborarea dintre imperiali și Avram Iancu a fost deficitară, deoarece ofițerul austriac, colonelul Losenau, a dovedit că ,,n-avea nici calități militare deosebite, și nu putea cunoaște nici firea locurilor îndeajuns” (N.Buta, p.56). În pofida aroganței și nepriceperii unora dintre ofițerii austrieci, oastea moților lui Iancu, albăcenii, bistrenii și alții, a luat parte la luptele de la Vișag și ,,Vârful lui Trăiăniș”, din zilele de 6-8 decembrie, Prefectul General evidențiind vitejia dovedită de câțiva dintre cetașii săi: ,,Cu această ocazie (bătălia din satul Vișag, n.ns.) s-au distins prin curaj și bravura: septuagenarul Matei Filip din Albac, care servise mai înainte în armata imperială, în care înaintase până la gradul de sergent major. El a fost conducătorul albăcenilor în această luptă și în fruntea lor invită pe comandantul trupei rebele să depue armele. Când acesta din urmă, în loc de a se preda comandă trupei sale ,,Foc”, un alt albăcean, numit Ispas, ieși din rânduri, împușcând pe ofițerul insurgenților, înainte ca aceștia să tragă un singur foc. Astfel rebelii se zăpăciră complet. Un al treilea albăcean, Alexi, se apropie fără pușcă de un grup de 12 honvezi, smulse unuia arma încărcată din mână, îl împușcă și se întoarse nevătămat la trupă” (Raportul lui Avram Iancu, p.89). Nesocotind argumentele lui Avram Iancu privind apărarea poziției de pe dealul Trăiniș, un ofițer austriac a ordonat atacul asupra insurgenților maghiari, părăsind pozițiile initiale, urmarea fiind respingerea imperialilor și apoi ,,incendierea satelor Trăiniș și Vișagu, drum deschis către interiorul țării pentru insurgenții venind din Ungaria și descurajarea poporului armat”. La fel de crâncene erau luptele duse de lăncierii români în alte părți ale Transilvaniei. După cum relata în raportul său prefectul legiunii românești din zona Sibiului, Iovian Brad, în zona satului Racoș, în zilele de 8-10 decembrie, cetașii români au luptat din greu cu gărzile secuiești, care, fiind mai bine înarmate și mai numeroase, i-au respins pe lăncieri, ,,scăpând de acolo cum au putut numai Dumnezeu știe”. Și în acest caz, aroganța generalilor austrieci nu s-a lăsat așteptată. Descriind generalului Gedeon ,,lovirile puternice” date lăncierilor, acesta, ,,cam mânios”, a replicat prefectului: ,,Românii când văd ceva o tulesc la fugă și mai mare stricare fac!”. Replica nedreaptă a generalului, nu l-a descurajat pe bravul prefect care i-a spus acestuia: ,,Lăncierii fără de miliție nu pot sta în fața puștilor dușmănești și trebuie să fugă”. Urmare a demnității și curajului lui Iovian Brad, generalul a repartizat legiunii românești o companie ,,de soldați regulați”, alături de care, în scurt timp, lăncierii lui Iovian au pus pe fugă ,,voluntarii de maghiari cu toată lăudăroasa lor trufie” (Gazeta de Transilvania,XI, nr.99/6 decembrie 1848).
Istoria plină de durere a românilor transilvăneni trebuie să fie dreaptă și cu legiunea comandată de prefectul Constantin Secăreanu, a cărui misiune în Țara Bîrsei a fost pe cât de grea, pe atât de sângeroasă. În zilele de 16-17 decembrie furia gardiștilor secui se-ndreptase asupra satului Săcele, unde au dat foc caselor și au săvârșit o mulțime de cruzimi greu de conceput: ,,…Seara se apucară hoții bandiții și puseră ei foc la mai multe case române, și încă ca să poată ardă mai bine, le umplură cu lemne pe dinăuntru, apoi le dădură foc. De aci încolo umblară din casă în casă, și unde aflară câte un suflet de român, fie de ce stare fie vârstă, îl traseră în uliță afară și îl omorâră. În urmarea aceasta vezi pe ulițele Săcelelor cadavre moarte, nemormântate, expuse câinilor și păsărilor zburătoare” (Gazeta de Transilvania, nr.99/6 decembrie 1848). Intervenția ,,vice-prefectului Constantin Secăreanu al Bârsei” și a altor ,,tineri români inimioși”, vreo 150 de călăreți români săceleni și 10 husari împărătești, tot români, a făcut să fie aduși la tăcere peste 30 dintre acei secui înfierbântați, alții găsindu-și scăpare în lagărul de la Bodila, lângă ei, de frica răzbunării românilor, fugiseră și maghiarii din acele sate. Potrivit redactorului ziarului, le-a ,,prins foarte bine lecția ce le-o dădură atunci românii”.
Cum iarna anilor ’48-’49 își intra tot mai mult în drepturi, oștile românești simțind pe lângă oboseala fizică și îngrijorarea pentru multele lipsuri ale celor rămași acasă, atașat sufletesc gloatelor sale, Avram Iancu se retrage spre munți și în 10 decembrie dădu ordin cetelor de rispire pe la casele lor. Sosit și el în Câmpeni, Prefectul General nu stă o clipă, ci inspectează locurile unde ar fi putut organiza apărarea munților, se informează despre evoluțiile luptelor din alte zone, veștile cu privire la înaintarea armatei maghiare îngrijorându-l. După numai câteva zile de la sosirea sa în Câmpeni, în 10 decembrie, intrați din nou în impas, imperialii îi solicită ajutor în oameni, astfel că a trimis imediat ,,în 4 zile o nouă trupă de 1500 de oameni, din care 70 vânători, sub comanda tribunilor N. Corcheș și Al. Aiudeanu”. ,,Eroicii români” ai lui Iancu au traversat greu munții înzăpeziți, ajungând în ziua de 19 decembrie în zona Huedin, în pofida faptului că aveau muniție insuficientă, alăturându-se avangardei oastei imperiale. Oastea maghiară forța Huedinul, din motive doar de Wardener știute, imperialii se retrag fără a opune rezistență, mai mult decât atât, n-au oferit informații la timp ,,numeroaselor gloate românești adunate din toate părțile”. Din nou românii erau la cheremul deciziilor imperiale, și de data aceasta cu consecințe dramatice pentru partea română, rămasă de izbeliște în fața nuneroasei trupe maghiare. După cum aveau să-l informeze ulterior tribunii Corcheș și Aiudeanu pe Avram Iancu, ,,până să sosească curioasa retragere, tribunii au și fost atacați de avangardele dușmane”. Vânătorii din trupele moților ,,au răspuns cu putere focului, retrăgându-se în bună ordine către munți, asigurând retragerea celorlalte trupe”. Cât de fericiți fuseseră tribunii că reușiseră să-și salveaze cetele! Nu aceeași soartă au avut bieții cetași, conduși de Iosif Moga, care-l însoțiseră pe generalul Wardener în retragere, apoi pe Urban, aceștia ,,au fost atacați între Turda și Homicidu de dușman, 100 dintr-înșii au fost măcelăriți și 200 făcuți prizonieri și duși la Cluj și de acolo la Oradea; restul se răspândi în munți și astfel nu sosiră decât câțiva în halul cel mai mizerabil la familiile lor”.
(Va urma)
Dumitru Cauc
