În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci; Ap. Galateni 2, 16-20; Ev. Marcu 8, 34-38; 9,1 (Luarea crucii şi urmarea Lui Hristos); glas 3, voscr.1, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se tâlcuieşte marea Taină a Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o Însuşi Dumnezeul Cel înomenit, lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte femei mironosiţe, însemnul simbolic ce reprezintă altarul sfânt sau crucea materială, crucea din lemn a Domnului Iisus Hristos, mai ales că în «Urmarea lui Hristos» se spune: «Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe Calea Lui, căci altfel, nu te poţi mântui», pentru că Fiul Lui Dumnezeu ne-a arătat Calea împărătească a înălţării la cer! Iar, dacă El a considerat că e nevoinţă ca să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că firea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de dureri nebănuite, El ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea mântuirii, care înseamnă suferinţă, răbdare şi cuget smerit în toate împrejurările vieţii. Întreaga învăţătură despre răbdarea în suferinţă a fost una dintre tradiţiile morale ale creştinismului, când prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mântuirea sufletului se realizează în mod deosebit prin încercări şi ispite de tot felul! Ca urmare, învăţătura despre răbdarea în suferinţă îmbracă o însemnătate aparte, printr-o dreaptă înţelegere a încercărilor, pentru că a-ţi duce crucea, a suporta cu răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine, iar, fără această lepădare de tine, nu-i cu putinţă mântuirea, pentru că îţi porţi crucea în măsura în care te lepezi de tine, iar, Dumnezeu ne cheamă ca să-L urmăm şi să ne lepădăm de noi înşine, pentru că nimic nu-i foloseşte omului, chiar dacă ar câştiga şi lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul!
,,Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”!
Aşadar, în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, deci, după ce sărbătorim prin post, cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii Crucii lui Iisus, cu toţii ne vom aduce aminte de patimile şi moartea Mântuitorului pe Golgota, deoarece, în felul acesta, Crucea a devenit un simbol al victoriei vieţii celei fără de sfârşit asupra morţii şi a păcatului! Cu certitudine că mesajul întregii Evanghelii este greu de acceptat pentru unii mai depărtaţi de credinţă, deoarece în esenţă se confruntă logica dumnezeiască şi calea dumnezeiască a proniei divine cu logica omenească şi calea omenească, două perspective care sunt nu numai diferite, ci, chiar contrare. Textul Evangheliei Duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci este relevant, mai ales că în concepţia şi în mentalitatea omului modern şi post-modern, al unui liberalism deocheat, logic pare ca o persoană să se conserve şi să se asigure pe sine, să se îngrijească de sine în cel mai înalt grad al confortului şi al consumismului, să se promoveze pe sine, să facă totul pentru sine însuşi. Dimpotrivă, Sfânta Evanghelie ne cere contrariul, să ne lepădăm de noi înşine, pentru că aceasta ar fi calea împlinirii idealurilor democratice şi ale individualismului globalizat! Iar, chemarea spre lepădarea de sine este ilustrată de faptul că simbolul, prin excelenţă, al creştinismului este Crucea, iar Crucea este semnul sacrificiului suprem la chemarea Lui Dumnezeu! Deci, pentru a înţelege discursul Mântuitorului Hristos din Evanghelia din Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci, trebuie să-l aşezăm în contextul primei vestiri a Patimilor Domnului. Să amintim că pentru prima dată, Mântuitorul Hristos le spune ucenicilor Săi că va pătimi, că va fi dat în mâinile fariseilor şi cărturarilor, că va fi torturat şi în cele din urmă răstignit. La auzul acestor vestiri sumbre, Apostolii, prin Sfântul Apostol Petru, reacţionează în baza logicii omeneşti, astfel că: «Luându-L Petru de-o parte, a început să-L dojenească», ne sune Sfântul Marcu (8,32), însă, reacţia Mântuitorului Iisus Hristos este foarte aspră şi în acest fel sancţionează tocmai percepţia omenească şi lumească a lucrurilor. Chiar, dacă nouă ni se pare firesc şi normal ca atunci când cineva prinde de veste că riscă să pătimească, să sufere sau să moara, trebuie să facă tot posibilul ca să evite pericolul! Ei, bine, Mântuitorul Hristos caracterizează această logică omenească drept satanică, iar «El, Întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: ,,Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!”» (Marcu 8, 33), deci, percepţia Sfântului Apostol Petru şi înţelegerea în urma căreia el a reacţionat la vestirea patimilor este o reacţie omenească, însă, Dumnezeu ne cheamă ca să-L urmăm şi să ne lepădăm de noi înşine, pentru că nimic nu-i foloseşte omului, chiar dacă ar câştiga şi lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul!
,,Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el”!
Pentru aprofundarea celor spuse, considerăm că lepădarea de sine a omului este întemeiată pe credinţa în Hristos, pentru că Mântuitorul a formulat această lege duhovnicească şi nu întâmplător, Domnul a spus că prima condiţie a celui care vrea să vină după El este «să se lepede de sine» şi să-I urmeze Lui! Deci, reala convertire lăuntrică, autentica pocăinţă începe tocmai cu înfrânarea voinţei proprii a omului, cu părăsirea încrederii în omul cel vechi, în «eul» său, legat de încrederea oarbă în propria raţiune, ci, dimpotrivă, cu îndepărtarea de poftele şi capriciile minţii, inimii sau trupului, de a le mai căuta îndreptăţire şi de a le mai da întâietate absolută, pentru că la picioarele Crucii, omul se află pe sine însuşi în rosturile vieţii în credinţă! La picioarele Crucii, omul află cât de mare este păcatul său, că a trebuit ca Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru păcatele noastre şi pentru iertarea noastră! La picioarele Crucii află omul cu ce fel de dragoste l-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe Însuşi Fiul Său L-a jertfit pentru noi, oamenii! La picioarele Crucii aflăm că Iisus Hristos este Mântuitorul nostru, Cel Care a murit pentru noi, pentru păcatele noastre, pentru mântuirea noastră! În fine, în loc de concluzie, să spunem că Sfânta Cruce Înălţată este altarul de jertfă pe care s-a adus jertfa împăcării noastre cu Dumnezeu, pentru a ne mântui sufletul! De aceea, crucea apare pe toate lucrurile folosite în slujba lui Dumnezeu: biserici, altare, veşminte şi cărţi, ca o adevărată pagină de învăţătură a legii creştine! Înălţând semnul Sfintei Cruci, avem imaginea şi înţelegerea Sfintei Treimi: Nădejdea (Tatăl), Scăparea (Fiul) şi Acoperământul (Sfântul Duh)! Tocmai de aceea, Sfântul Vasile cel Mare spune: «Semnul Sfintei Cruci este o mărturie văzută a credinţei noastre, când îl chemăm pe Tatăl care toate le rânduieşte, pe Fiul care toate le săvârşeşte şi pe Duhul Sfânt care pe toate le plineşte», pentru că Sfânta Cruce este armă neiertătoare împotriva diavolului: «Doamne, armă împotriva diavolului crucea Ta…» sau «Unde se face semnul Sfintei Cruci, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele» (Sf. Antonie cel Mare). Ca o evocare emblematică, să spunem, în concluzie, că, foloasele însemnării cu Sfînta Cruce sunt nenumărate, mai ales că în timpul Sfintei Liturghii, noi facem semnul Sfintei Cruci de nenumărate ori, ne închinăm apoi în rânduiala noastră personală de dimineaţă şi de seară, când începem sau sfârşim un lucru, când suntem bolnavi sau în faţa unui examen, pentru că avem convingerea că bunul Dumnezeu este cel care ne ajută şi ne poartă de grijă! Istoria noastră zbuciumată ne oferă exemple când sub semnul Sfintei Cruci s-au ridicat domnitorii noştri pentru apărarea pământului strămoşesc şi pentru slava Sfintei Biserici! Astfel, Mircea cel Bătrân, pe platoşe la Rovine, Ştefan cel Mare pe sabie la Vaslui, Mihai Viteazul pe buzdugan, Constantin Brâncoveanu,care şi-a dat viaţa pentru credinţă şi cruce, Revoluţia de la 1848 purta cruce pe tricolor şi nu în ultimul rând, cei ce se ocupă de mângâierea celor în suferinţă au creat Crucea Roşie, care este înscrisă pe toate utilajele şi obiectele de salvare grabnică, aşa cum nu trebuie să uităm şi de crucea Sf. Ap. Andrei, cel care a încreştinat pământul românesc, pentru că numai Dumnezeu ne cheamă ca să-L urmăm şi să ne lepădăm de noi înşine, pentru că nimic nu-i foloseşte omului, chiar dacă ar câştiga şi lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
