Motto: P. Carp către vechiul său amic, Titu Maiorescu, la împlinirea vârstei de 70 de ani:
“Știi tu de ce te iubește lumea așa de mult? Am să-ți spun eu. Pentru că tu ai fost un caracter. Pentru că atunci când au încercat unii și alții să batjocorească limba noastră românească, cultura noastră, tu ai avut curajul să te ridici cu știința ta contra lor. Lumea simțea că tu lupți dintr-un sentiment de datorie publică.”
În secolele al XIV-lea și al XV-lea, limba oficială a cultului și a administrației, în țările românești, era slavona. Circumstanțele apariției scrisului în limba română încă nu au fost elucidate pe deplin de către lingviști. Se presupune că, chiar în această perioadă, înainte de 1521, data primului text românesc păstrat până astăzi, “Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung către Hans Bekner”, s-a scris românește sporadic, pentru nevoi particulare.
După cum se știe, toate textele scrise românești, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea au fost scrise cu alfabetul chirilic. Inițial, acest alfabet avea un număr de 43 de slove (litere chirilice). Numărul acestora a fost redus după cum urmează: “Biblia de la București”, 1688, reduce semnele grafice de la 43 la 40; ,,Ortografie sau scriere dreaptă”, Viena, 1784, la 35 de litere; „Observații sau băgări de seamă” a lui Ienăchiță Văcărescu, Râmnic, la 33; ,,Gramatica” lui Heliade Rădulescu, la 27 de semne. În întreaga perioadă de la 1836 până la 1860, au existat încercări de înlocuire a slovelor cu litere latine. Revenirea la literele “cele strămoșești”, alfabetul latin, preconizată de Școala Ardeleană, rămâne un țel spre care tind intelectualii din toate provinciile.
Începând cu 1860, se trece, treptat, la înlocuirea totală, oficială a alfabetului chirilic cu litere latine. Începând cu anul 1860, Monitorul Oficial apare cu litere latine, iar ministrul de Interne, Ion Ghica, emite o circulară prin care întregul aparat administrativ să folosească alfabetul latin, bineînțeles fără a indica și normele după care să se facă această operație destul de anevoioasă, lăsând libertate tuturor inițiativelor.
Scrierea limbii române cu litere latine este problema cea mai controversată din a doua jumătate al secolului al XIX-lea, 1860-1900. Trecerea la scrierea limbii române cu alfabetul latin, operație destul de spinoasă, intră mai întâi în dezbaterile „Junimii”, începând cu anul 1864, când Iacob Negruzzi este însărcinat cu întocmirea unui proiect la care a lucrat timp de o lună, la țară, dar ,,fără vreo sistemă hotărâtă, ci mai mult după fantezie și capriciu”, așa cum declară în “Amintiri de la Junimea”, amestecând fonetismul cu etimologismul în mod cu totul arbitrar. Toate aceste dezbateri sunt consemnate în procese-verbale. Ședința din 5 noiembrie 1865, în urma unor divergențe de opinii, privind primirea literei „qu” în loc de ”k” și „c”, apoi asupra folosirii unor semne diacritice, în primul rând a sedilei, se termină fără niciun rezultat. În următoarele ședințe ale Junimii, începând cu cea din data de 19 noiembrie 1865, apoi 23 noiembrie și 3 decembrie 1865, Titu Maiorescu prezintă lectura viitorului tratat „Despre scrierea limbei române” (1866). Concepția lui Titu Maiorescu despre limbă și ortografie este una modernă: ,,Ortografia trebuie să reprezinte felul de a se pronunța al unei epoci, deoarece scrierea are un rol social de comunicare, iar supremul criteriu trebuie să fie “criteriul general”, uzual. Uzul trebuie determinat nu în funcție de vorbirea regională, ci în funcție de vorbirea obișnuită a scriitorilor, a oamenilor cultivați. Stabilirea unei ortografii raționale este imensă pentru o națiune, deoarece scrierea are, între altele, menirea de a întări unitatea națională sau etnografică a unui popor. Titu Maiorescu combate cu tărie etimologismul nerațional care consemnează felul de a gândi și de a scrie din alte vremuri, demult apuse. Teoreticianul etimologismului a fost Timotei Cipariu, venerabilul filolog de la Blaj, pentru care Maiorescu avea o deosebită considerație și recunoștință exprimate și în necrologul din „Convorbiri literare”, 1887. Cu aceeași vigoare combate principiul fonetismului absolut preconizat de Aron Pumnul, argumentând că “niciun alfabet din lume nu exprimă și nu poate să exprime toate sonurile unei limbi.”
Prin urmare, geneza lucrării ,,Despre scrierea limbei române”, apărută în 1866, se află în dezbaterile “Junimii”. Titu Maiorescu notează în “Însemnările” sale din octombrie 1866: ,,În iunie am terminat cartea mea „Despre scrierea limbei române”, a cărei idee fundamentală o concepusem în noaptea de 15/16 noiembrie, 1865. Important pentru mine, este cea dintâi a mea lucrare originală și concepută cu iuțeala fulgerului”. În scrierea cu alfabet latin, un vechi deziderat al Școlii Ardelene, se ivesc două mari dificultăți: pe de o parte, alfabetul latin are o serie de litere ce nu mai corespund sunetelor limbii române, pe de altă parte, același alfabet nu are semnele corespunzătoare pentru unele sunete românești.
Fără a intra în amănunte, evidențiem câteva norme ortografice preconizate de Titu Maiorescu:
-eliminarea din alfabetul latin, utilizat în scrierea limbii române, a următoarelor litere; „ae”, „oe”=”e”, „y”, ‚ph”, „th”, „k”, „qu”, cu mențiunea că aceste litere pot fi utilizate în transcrierea numelor proprii străine”;
-recomandarea scrierii cu „ch” în cuvintele: „cheltuiesc”, „cheie”, „chilie”; cu „gh” în cuvinte ca „gheață”, „ghindă”, „unghi”;
-scrierea cu diftongii „ea”și „oa”, a vocalelor accentuate până atunci cu accent ascuțit: „é” și „ó”;
-scrierea consoanelor „ș” și „ț” cu sedilă (virgulă), ca astăzi, așa cum recomanda, de fapt, Petru Maior, în 1819, marcând numărul și persoana: „un pas”, „doi pași”; „o carte” -„două cărți”; „eu pot” – ‚tu poți”; „eu las”, „tu lași”.
Cele mai înverșunate discuții s-au purtat pe tema unor sonuri (sunete noi), românești, prin marcarea unor litere cu semne diacritice: „ă”, „â”, ‚î”, „s”, „t. Acestea reprezintă o realitate fonetică a limbii române: de a marca timpurile la conjugarea I, persoana a treia, în opoziție cu „muta” (imperfect), „mută” (perfectul simplu); de a însemna deosebirile dintre substantivele articulate și nearticulate; „lună”, „luna”.
De menționat că aceeași perioadă, a doua jumătate a secolului al XIX-lea, coincide cu fondarea Academiei Române. Mai întâi, la 1 aprilie 1866 a luat ființă Societatea Literară Română, iar după un an, la 10 august 1867, se transformă în Societatea Academică Română, care funcționează cu acest titlu până în 1879, când, într-un cadru solemn, devine Academia Română, “cel mai important areopag al unității naționale” (V. Netea). Inițial, Academia Română a avut preocupări filologice: elaborarea ortografiei, a gramaticii și a dicționarului român. Raporturile dintre Titu Maiorescu și Societatea Academică Română sunt încordate. Evoluționistul Titu Maiorescu caută să demonstreze latiniștilor că limba e un organ viu, aflată în continuă transformare și că uzul biruie și de acesta depinde norma loquendi et scribendi.
Critica etimologismului ardelean din partea lui Titu Maiorescu, bazată pe o serioasă documentare și pe un ton categoric poate fi considerată un model de polemică științifică creatoare. Aceasta continuă și în studiul său „Limba română în jurnalele din Austria” (1868), având în vedere că învățații ardeleni, reprezentanți ai curentului latinist (Timotei Cipariu, A.T. Laurian și I.C. Massim) voiau „să anuleze sutele de ani ale evoluției limbii române, întorcându-se la matca latină” (Eugen Lovinescu). În acest studiu, critica se îndreaptă împotriva stricătorilor de limbă din ziarele și revistele publicate în Transilvania, aflată sub asuprirea austriacă, împotriva tendințelor de germanizare a limbii și a exagerărilor stilistice și a falsei originalități în formarea și întrebuințarea cuvintelor. Titu Maiorescu nu participă la toate ședințele Societății Academice Române, iar în ședința din 12 august 1869 demisionează din aceasta, neputându-se înțelege cu filologii ardeleni în problema spinoasă de limbă și ortografie. Cele două proiecte elaborate de Societatea Academică Română, cel de ortografie și dicționarul, au fost respinse de scriitori și intelectuali. Treptat, artizanii direcției etimologice pierd din autoritate, în favoarea celei fonetice, iar Academia Română, inaugurată în 1879, deci peste un deceniu (1869-1879), se îndreaptă spre direcția Maiorescu. Are loc reintrarea lui Titu Maiorescu în Academia Română, retras din Societatea Academică Română încă din 1869. Motivul retragerii nu mai era actual, pentru că noul proiect al Academiei Române se întemeiază pe un fonetism moderat prin necesități etimologice, pe când ortografia de până acum, a Societății Academice Române, era întemeiată pe un etimologism temperat prin concesii fonetice.
Climatul privind ortografia devine mai prielnic, în favoarea proiectului propus de Titu Maiorescu. În ședința de la 4 iunie 1879, Hasdeu, Odobescu, Bariț și Caraiani propun să se pună pe ordinea de zi ortografia cu care să se publice pe viitor publicațiile Academiei Române. În ședința din 29 martie 1880 este numită o comisie pentru proiectul ortografic compusă din: Maiorescu, Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub președinția lui Bariț. Comisia a ajuns la înțelegere asupra unui proiect ortografic pe care îl prezintă Titu Maiorescu în sesiunea generală a Academiei, la data de 8 aprilie 1880. Plenul Academiei nu admite în totalitate propunerile proiectului. În sesiunea din 1903, se alege o altă comisie compusă din Maiorescu, Hasdeu, Iacob Negruzzi și Ioan Bianu pentru a depune un nou proiect de ortografie.
În absența lui Hasdeu, Titu Maiorescu prezintă un nou proiect de revizuire a ortografiei, în Academia Română, în sesiunea generală din 1904, în numele secțiunii literare. Profesorii secundari și profesorii universitari care reprezentau cele trei catedre de la Universitățile din București și Iași (A. Philippide, Ovid Densușianu și I. Bianu) erau adepții fonetismului pur, integral.
În concluzie, lupta s-a dat între etimologism, susținut îndeosebi de învățații ardeleni, și fonetism susținut mai ales de scriitori și de profesori. Lupta lui Titu Maiorescu în problema ortografiei reprezintă o mare biruință. Fonetismul a învins. Deși filologia nu era specialitatea lui Titu Maiorescu, sistemul ortografic stabilit de această minte genială, în cea mai mare parte, își păstrează valabilitatea și astăzi, dând dovada înzestrării cu bogate cunoștințe filologice și cu o intuiție excepțională.
Îmbogățirea limbii cu termeni noi legați de progresul științelor, artelor și al culturii, problemă deosebit de importantă, care a făcut, face și va face epocă, ca o constantă în preocuparea lingviștilor, a deșteptat și interesul lui Titu Maiorescu, în studiul său „Neologismele”, publicat în 1881. Publicase, cu ani în urmă, articole critice în „Convorbiri literare” pe aceeași temă. Titu Maiorescu stabilește patru principii, norme, privind folosirea neologismelor:
1. Acolo unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt curat român, cuvântul slavon trebuie să fie depărtat și cuvântul român păstrat. Așadar: „binecuvântare” și nu “blagoslovenie”, „preacurată” și nu „precistă”. T. Maiorescu, în schimb, atrage atenția că nu trebuie, firește, să ducă la exagerări, mai ales la înlocuirea cu neologisme romanice a cuvintelor din cărțile bisericești (Biblia);
2. Acolo unde avem în limba noastră obișnuită un cuvânt de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist. Vom zice dar: ,,Împrejurare” și niciodată „circumstanță”; ”binecuvântare” și nu „benedicțiune” etc. Din comentariul contiguu referitor la această regulă, Maiorescu face aluzie la cei care își făceau studii în străinătate, în Franța mai ales, de asemenea, atrage atenția latiniștilor care introduceau termeni latini fără nicio noimă în limba noastră.
3. „Acolo unde astăzi lipsește din limbă un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză”. În comentariul adiacent la această normă, T. Maiorescu pune în evidență introducerea cu măsură a neologismelor. De formație culturală germană, el se împotrivește introducerii de termeni pentru noțiuni abstracte din limba germană, în favoarea neologismelor necesare din limbile romanice, excepții făcând termenii tehnici.
4. Depărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba română și înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greșeală și este cu neputință. În limba română s-a manifestat această tendință eronată în secolul al XIX-lea, la reprezentanții curentului latinist (purismul), având ca rădăcini crezul istoric profesat de Școala Ardeleană, din dorința de a dovedi romanitatea poporului și a limbii române. Această normă este însoțită de un larg comentariu. “Slavismele înrădăcinate în limba populară nu se pot scoate astăzi din cursul vorbirii și scrierii românești…” (Titu Maiorescu).
Scoaterea slavismelor din limba română era o mare eroare a latiniștilor de la „Dicționarul academic”.
Pentru a convinge prin argumentele sale, T. Maiorescu recurge la folosirea retorică a unor întrebări din care exemplificăm:
„Vei depărta vreodată din conștiința românului rugăciunea lui zilnică „și nu ne duce pe noi în ispită”, pentru a-i vorbi de tentațiune? Va schimba, oare, poezia populară începuturile ei „frunză verde de bujor” pentru a zice „frunză verde de roză de Alpi?” Vei face pe român să-și uite proverbele”: cine întreabă nu greșește, vorba multă, sărăcia omului, câte bordeie atâtea obiceie, pentru a-i vorbi de eroare, de pauperitate, de habitudine? Va ajunge poporul nostru vreodată să fie așa de slab de puteri, încât să-și uite poezia: „”Lasă boii, frățioare, Și te dă la vânătoare,/ Că nu-i timp de plugărie, /Ci e timp de vitejie?”
Având ca predecesori în lupta împotriva curentului latinist: I. Eliade, C. Negruzzi, Al. Russo şi Al. Odobescu, Titu Maiorescu rămâne totuși principalul exponent al acestei lupte.
Considerăm că nu trebuie să omitem preocupările lui Titu Maiorescu pentru problemele de cultivare a limbii, reamintind, în primul rând, de studiul său „Limba română în jurnalele din Austria” (1868), în care critica se îndreaptă împotriva stricătorilor de limbă din presa transilvăneană.
Urmează „Beția de cuvinte” în „Revista Contemporană” (studiu de patologie literară), 1873, o înșiruire de citate, pe pagini, din autori care publică în această revistă. Mai întâi, îi atrage atenția „suvenirea d-nului Sion despre poetul Conachi: „Conachi revărsa florile imaginațiunii sale în adorațiunea idolului ce încântase sufletul său” (pag.90); „Poetul vărsa tezaurii imaginațiunii sale cu profunzimea unui crater în irupțiune”.
Iată cum își încheie Sion demersul său despre Conachi: „Iată materia mea epuizată. Fie ca această lucrare să se urce ca fumul de tămâie către sufletul acestui veteran al Parnasului Român, care a depus premiile geniului și cugetării sale pe altarul culturei naționale! Respect, venerațiune și glorie memoriei numelui său!
O adevărată ”Beție de cuvinte”, prin care Titu Maiorescu înțelege o mulțime de cuvinte, „O avalanșă retorică”, disproporțională cu ideile, lipsa de logică în exprimare, confuzie și violență de limbaj. În aceeași sferă se încadrează și studiul „Oratori, retori și limbuți”, publicat în 1902. În ambele, combate „Formele fără fond”, un pericol la fel de mare în literatură, precum în politică.
Mai întâi, în această scriere, în introducere, Titu Maiorescu amintește de un articol al lui Simion Mehedinți cu titlul „Politica de vorbe”, publicat în „Revista Română”, unde spune că „toate partidele noastre au făcut greșeala de a judeca prețul omului politic, în primul rând, după darul de a vorbi” și că „dacă vorba curge, aceasta nu e un semn de reală valoare”.
Titu Maiorescu are în vedere oratoria parlamentară privită în trei faze: prima de la Constituanta din 1866 până la Camerele revizioniste, 1884; a doua de la 1884 până în 1899; a treia de la 1889 încoace. Toate corespund celor trei diviziuni, capitole.
Prima este epoca „celebrităților parlamentare” care își susțin discursul după regulile lui Quintilian, pedagog și retor roman, profesor de retorică și avocat: exordium, narratio, propositio, probatio, refutatio, peroratio. De reținut și disputa pe tema proporționalității dintre numărul aleșilor și al votanților, aspect ce nu se respectă nici în zilele noastre.
În al doilea capitol, autorul explică pe larg accepțiunea celor trei termeni: orator, retor și limbut; „Atât oratorul, cât și retorul și limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situații publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorința de a trece de orator sau îngâmfarea erudiției, sau încântarea de sonorietatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca și el în vorbă oriunde și oricum. Pe orator îl stăpânește scopul, pe retor-deșertăciunea, pe guraliv-mâncărimea de limbă. De aceea, oratorul poate avea o valoare parlamentară, retorul-numai una trecătoare, limbutul-niciuna. Maiorescu își încheie astfel scrierea: „Ascultăm pe oratori, surâdem la retori și râdem de limbuți”.
Citatele alese, gesturile ne duc cu gândul la „forma politică” pusă în scenă de I.L. Caragiale (Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu). Forme fără fond! De fapt Titu Maiorescu amintește, în studiul său, despre „O scrisoare pierdută”.
În concluzie, problemele despre limbă i-au răpit lui Titu Maiorescu 40 de ani de muncă, între anii 1864-1904. A avut de luptat cu etimologiștii care erau specialiști, lingviști și aveau de partea lor Academia, Ministerul de Instrucție, universitățile, iar de partea fonetismului, Maiorescu, fără specialitate lingvistică, i-a avut ca adepți pe scriitori cu simțul lor artistic.
Spirit critic și totodată spirit polemic, biruința a fost de partea lui.
N.B.
Cu îngăduinţa domnului general doctor, Ion Staicu, gorjean de-al nostru, redăm ultima parte din articolul ,,Ceremonialul cum nu s-a aflat”, publicat în Gorjeanul de joi, 22 august 2024, cu speranţa că va ajunge la cunoştinţa politicienilor noştri: O citez, pentru a câta oară?, pe Golda Meir, fostă prim-ministru al Israelului:
-„Dacă vreți să construiți o țară în care se vor întoarce fiii și fiicele voastre, dacă vreți să construiți o țară în care oamenii vor pleca doar în timpul vacanțelor, dacă vreți să construiți o țară care nu va avea frică pentru viitor, atunci faceți doar doi pași:
1.Echivalați corupția cu trădarea de țară, iar oficialii corupți cu trădători până la a șaptea generație…
2.Faceți trei profesii cele mai bine plătite și cele mai respectate: profesia de militar, profesor și medic.
Și cel mai important – munciți, munciți și munciți, pentru că nimeni în afară de voi nu vă va proteja, nimeni în afară de voi nu vă va hrăni și doar voi aveți nevoie de țara voastră, nimeni altcineva.”
Constantin E. Ungureanu
