În Duminica a 8-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 1, 10-17; Ev. Matei 14, 14-22 (Înmulţirea pâinilor); glas 7, voscr 8, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi un text din Evanghelie care ne înfăţişează o minune prin care Domnul face înmulţirea pâinilor în pustie, dar, nu o pustie fără suflare omenească, nu o pustie în care ademenşte Satana trebuinţele oamenilor, ci, o pustie cu peşte, căci, deşi se retrăsese prin părţile Tiberiadei, într-o zonă departe de cele locuite, Iisus Hristos este dorit cu dragoste de mari mulţimi care au plecat «pe jos, din cetăţi» (Matei 14, 13), pentru a fi împreună cu Domnul! Dar, fiindu-I milă de ei, Mântuitorul, nu numai că le-a împărtăşit din cuvintele vieţii celei veşnice, după ce a vindecat unii bolnavi, spre seară, Domnul a văzut că oamenilor le este foame şi nu au ce mânca, iar, până să ajungă în locuri de unde să cumpere cele de hrană era un drum lung şi istovitor. De aceea, Mântuitorul înmulţeşte cinci pâini de orz şi doi peşti pe care îi avea un băiat, încât hrăneşte cu ele cinci mii de bărbaţi, la care se adaugă femeile şi copiii, ca în cele din urmă să mai şi rămână douăsprezece coşuri pline cu cele rămase! Poate că fără să ne dăm seama, Îl ţinem pe Dumnezeu cu mâna plină de daruri şi întinsă către noi, aşa cum oamenii aceia, nu ştiau atunci când Hristos a înmulţit pâinile şi peştii, că această înmulţire avea să fie cu mult mai importantă în sufletele oamenilor din toate timpurile, ca şi cum, de atâta dragoste pentru dulceaţa Cuvântului Lui Dumnezeu, pur şi simplu, oamenilor nu le mai era foame! De fapt, fiecare dintre noi, trebuie să avem un plan pentru ridicarea sufletului nostru la Dumnezeu, fiecare dintre noi trebuie să vedem cât putem ierta, cât putem trece cu vederea peste unele lucruri, cât putem renunţa la pasiuni şi la bunuri inutile, ca fiecare dintre noi să vedem de ce boli suferim şi pentru care păcate, fiecare dintre noi să ne analizăm cât efort am făcut pentru îndreptarea vieţii noastre atât de trecătoare, pentru că Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor, nu numai de sufletele lor, deoarece Se milostivește și de suferințele trupești și le vindecă, uneori, chiar înaintea sufletelor!
Ucenicii I-au zis: ,,Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”!
Aşadar, în Duminica a 8-a după Rusalii, am putea înţelege că minunea din Evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat peste cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Deci, Mântuitorul Se retrăsese «într-un loc pustiu, departe de sate», iar, gloata dorea ca să-L asculte şi să-şi umple sufletele cu învăţăturile Lui. Dar, când s-a lăsat înserarea, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au spus: «Locul acesta este pustiu şi, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare», însă, Iisus le-a spus că nu trebuie să meargă, pentru că El îi satură de foamea lor cea trupească. Prin urmare, în Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni sunt două minuni deosebite! Mai întâi, minunea umblării gloatei după Cuvântul lui Dumnezeu, săturându-le oamenilor această flămânzire sufletească, pentru ca apoi, să le sature şi foamea lor cea trupească. Esenţa Pericopei Evanghelice constă în faptul că acei peste cinci mii de oameni resimţiseră mai întâi foamea cea sufletească, iar, după aceea, Mântuitorul a avut grijă de foamea lor cea trupească. La fel se întâmplă mai întotdeauna, deoarece Domnul Iisus are grijă de toate lipsurile noastre şi le cunoaşte foarte bine! Evident, minunea din Evanghelia Duminicii a 8-a după Rusalii se întâmplă şi în zilele noastre, atunci când Îl căutăm pe Domnul cu sufletul flămând după învăţăturile Sale, când ne apasă o foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne hrăni şi a ne sătura sufletul cu învăţăturile Lui, fiindcă Domnul are cunoştinţă de toate lipsurile noastre! Sunt atâţia oameni săraci, dar, Mântuitorul binecuvintează pâinea şi puţinul lor, pentru că petrec o viaţă curată, de rugăciune şi cu purtări smerite! Desigur, lucrul pentru cele trebuitoare e o poruncă a Evangheliei, însă grija de cele sufleteşti trebuie să stea în fruntea tuturor agoniselilor noastre, fiindcă, numai atunci se numeşte spor şi binecuvântare, dar, în pofida faptului că mulţi caută întâi cele lumeşti, iar de cele sufleteşti le lasă mai la urmă, se pare că în acest fel, oamenii au uitat cuvintele Mântuitorului, când spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4), pentru că acestea sunt cuvinte prin care vedem că Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor, nu numai de sufletele lor, pentru că Se milostivește și de suferințele trupești și le vindecă, uneori, chiar înaintea sufletelor!
El a zis: ,,Aduceţi-Mi-le aici”, şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor!
Pericopa Evanghelică a Duminicii a 8-a după Rusalii atestă faptul că acela care caută flămând Cuvântul lui Dumnezeu, uită de foamea nebună după plăceri şi după pofte nesăţioase, după înclinaţii hedoniste, după îmbogăţiri nemăsurate şi după desfătări lumeşti, iar, pentru a căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, să tânjim după hrana cea sufletească, şi numai după aceea putem scăpa de necazuri, frământări, greutăţi şi o serie de lipsuri mari! În consecinţă, Cuvântul lui Dumnezeu, după care umbla flămândă mulţimea celor peste cinci mii de oameni, se află şi azi în Sfânta Scriptură, în Evanghelia Mântuitorului, în Noul Testament, pentru că sufletul cel viu şi sănătos are şi el poftă de hrană sufletească, îşi cere şi el hrana lui zilnică, însă, atunci când omul e atins de o anume boală sufletească şi acordă întâietate hranei trupeşti, începe să nu-i mai placă hrana cea sufletească şi nu mai are poftă de ea, n-o mănâncă bucuros, cu inima împăcată, fiindcă sufletul lui este mort şi dat uitării! Toţi cei care urăsc Cuvântul Lui Dumnezeu, cei care se hrănesc doar cu pofte şi cu plăceri lumeşti, poartă în ei suflete omorâte de lipsa hranei sufleteşti. De multe ori, vedem şi astăzi că în lume sunt situaţii, evenimente atipice, când Mântuitorului Îi e milă de cei care stau flămânzi după Cuvântul Lui Dumnezeu în pustia acestei vieţi zbuciumate, mai ales că Mântuitorul îi plânge pe cei care îşi omoară sufletul cu fel de fel de otrăvuri pandemice! Deci, în pustia acestei vieţi pline de otravă sufletească, glasul Mântuitorului se aude strigând: ,,Veniţi şi luaţi hrană şi viaţă pentru sufletul vostru!”, ceea ce înseamnă că dincolo de tumultul curgerii vremii, viaţa cea adevărat creştinească a slăbit şi s-a stins mereu, fapt confirmat în zilele noastre, chiar dacă la mulţi oameni le-a rămas doar numele de creştini! Se pare că ne trebuie, cu adevărat, o întoarcere la începuturile creştinismului, adică, ne trebuie revărsarea Duhului Sfânt în pustia vieţii sufleteşti de astăzi! Din păcate, după toate cele materiale alergăm în viaţa aceasta, dar în special după mâncare, fiindcă omul nu poate trăi fără mâncare, chiar dacă este puţină, dar, important este însă, nu cât mâncăm, ci cum mâncăm, iar, dacă realizăm ceea ce este mâncarea ce ne ţine în viaţă, care ne dă putere să lucrăm, cu trimitere la hrana sufletească, vom conştientiza că mâncarea este posibilitatea noastră de a fi împreună şi de a ne împărtăşi dragostea unul către altul, aşa cum primii creştini, după fiecare Liturghie erau împreună la masă. Iisus Hristos ne-a învăţat că, dacă am şti să ascultăm cuvântul Lui Dumnezeu, dacă facem voia Lui, celelalte se adaugă nouă cu prisosinţă, aşa cum cei peste cinci mii de oameni s-au hrănit din dulceaţa cuvintelor Lui Hristos, pentru că: «Niciodată n-a vorbit cineva ca Omul Acesta!», spuneau toţi. În concluzie, să ascultăm cuvintele Lui Dumnezeu, să ne bucurăm de lucrarea Lui şi de prezenţa Lui în lume, să muncim, rugându-L să sporească munca noastră şi să dea folos muncii noastre de fiecare zi! Dumnezeu a rânduit această minune ca fiind pilduitoare sufletului nostru, o adiere schimbătoare a gândirii noastre, iar, osteneala noastră să fie, pe de o parte, rodnică, deplină şi pe de altă parte, biruitoare! Fără credință dreaptă, adică ortodoxă, nu putem face niciodattă fapte bune și deci nu ne putem mântui, pentru că numai credința adevărată, vie, pe care o mărturisim prin cuvânt și prin viața noastră, împreună cu sângele mucenicilor stau la temelia Bisericii și a mântuirii noastre, deoarece, Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor, nu numai de sufletele lor, pentru că Se milostivește și de suferințele trupești și le vindecă, uneori, chiar înaintea sufletelor!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
