Pentru că ne place să ne gândim la o predestinare a sufletului care nu moare niciodată, a unui spirit care se înalţă suveran deasupra micimilor lumii acesteia, prin intermediul unei discipline căreia în termeni filosofici îi spune, mai mult sau mai puţin explicit, «noologie», ca o treaptă necesară pentru cunoaşterea unei ordini spirituale a lumii, în primul rând a societăţii, despre care am învăţat în anii de studenţie, pot spune că am citit cu mare interes şi am privit cu mare apreciere articolul domnului profesor doctor în filologie, scriitor şi etnolog etc. etc etc Ion Popescu-Brădiceni, autorul oferindu-ne o reflecţie personală sugestiv intitulată: «Accente noologice – Muzeul Crucilor din Măceşu», destul de vizibil orientată spre buna apreciere a contribuţiei domnului etnolog şi director Ciolacu Pompiliu, un pasionat al studiului unor simboluri nepieritoare ale mediului rural gorjenesc!
Poate că numai dintr-o mică scăpare, domnule etnolog Ion Popescu-Brădiceni, aţi omis «amănuntul» care impune datoria curată de a aminti numele domnului IULIU CĂLINA, al regretatului om de mare valoare şi edil al Oraşului Târgu-Cărbuneşti, fără aportul căruia împlinirea strădaniilor domnului Ciolacu Pompiliu, cu siguranţă că ar fi fost sortite amânării sau chiar eşecului, pentru că acolo, lângă Muzeul Crucilor, domnul Iuliu Călina a construit prin efortul propriu, împlinind şi dorinţa familiei sale, o biserică minunată în faţa căreia îşi află locul de veşnică odihnă şi pioasă amintire, iar, pământul pe care s-a aflat cândva o şcoală, iar, acum este acest memorabil muzeu, este legat tot de numele regretatului Iuliu Călina! În locul acela minunat în care liniştea este cununată cu veşnicia, în fiecare an, la 14 septembrie, de Ziua «Înălţării Sfintei Cruci», se face, nu doar «exerciţiul meritocraţiei» unei persoane plăcute privirilor noastre, dar, şi pomenirea numelui vrednicului de pomenire sing. Iuliu Călina, un suflet nobil şi generos, cum rar se poate afla pe acest pământ, prin care se realizează o sensibilă asemănare între viața omului și curgerea timpului, cu precizarea că timpul nu îmbătrânește niciodată: «Tot curgi neliniștit la vale,/ de-atâta curs ești tot la fel,/ eu tot mai zbuciumat pe cale/ mă simt doar un bătrân…rebel». Iar, pentru că doamna Ana Călina mai lăcrimează la întretăierea unei cruci îndurerate şi fiica domniei sale, lector univ. dr. Carmen Călina-Bărbăcioru, atât de dragă tatălui său minunat, Iuliu, îngenunchează înaintea sfintei cruci, cred că merita, domnule Ion Popescu-Brădiceni, să ne spuneţi că pe oamenii dragi, dar, mai ales pe părinţi, nu-i putem face veșnici, dar, poate deveni o veșnicie respectul și dorul pentru ei!
Acest sentiment profund și cam răvășitor care sugerează dorința, neliniștea și nostalgia pentru absolut, punând stăpânire pe întreaga ființă a omului, poate fi exprimat cu delicatețe în versuri ca acestea prin care Carmen îngână: ,,A plecat tăicuţa, casa e pustie /poarta e legată cu un lanț de fier/în grădină-s, Doamne, butucii de vie/ cumpăna fântânii se înalţă-n cer”, mai ales că în aceste versuri predomină câteva structuri morfo-sintactice care conturează imaginea tristeții și a singurătății! Felicitări pentru articol, domnule etnolog Ion Popescu-Brădiceni, şi iertare, dacă răspunsul meu prin ceea ce înseamnă «noocraţia», a fost cu oarecare surprindere şi cu nedumerire!
Vasile GOGONEA
