Cât priveşte arta dirijorală, priceperea de a mânui bagheta, Enescu înşiră mai multe condiţii: prezenţă de spirit, cunoaşterea perfectă a orchestraţiei, să fi cântat în orchestră la mai multe instrumente muzicale, să fii un foarte bun psiholog. Marin Arcuş nu pierde din vedere că s-a vorbit foarte mult despre legendara şi fenomenala memorie a lui George Enescu. Mulţi muzicieni din ţară şi din lume s-au raportat la acest dar al lui Enescu. Un profesor francez, la un curs ţinut la Paris, se întreba: „Ce dezastru ar fi pentru cultura umanităţii dacă opera lui Beethoven s-ar pierde în urma unui cataclism?! Dar, a adăugat el după o clipă de gândire: “Dezastrul ar fi reparabil cu condiţia ca George Enescu să fie în viaţă, mulţumită memoriei lui am putea reface opera lui Beethoven”. Când Enescu a aflat de această afirmaţie a profesorului francez, a exclamat: „Ce exagerare! Nici gând să ştiu tot Beethoven pe de rost”. Încă o dovadă a modestiei Maestrului…
Autorul subliniază şi înzestrarea lui Enescu cu însuşiri de mare pedagog în activitatea sa de pofesorat atât în ţară cât şi peste hotare. Următorul capitol cuprinde mărturiile unor muzicologi, scriitori sau ale unor apropiaţi ai lui George Enescu: Despina Petecel Theodoru, Octav Onicescu, Romeo Drăghici, Al. Paleologu şi alţii. Pe lângă diversitatea prezentă în cei cinci într-unul, Marin Arcuş dă la iveală şi alte însuşiri ce ţin de înzestrarea Maestrului: fermecător vorbitor, talentat recitator, pasionat de literatură. Când recita „Mioriţa”, „Doina” lui Eminescu sau „Oltul” de O. Goga, i se umezeau ochii. Cu acelaşi farmec recita poeziile „Moldova” şi „Strămoşii”, „autor umbecant”.
Două capitole sunt dedicate memorialisticii enesciene. Omul care s-a bucurat cel mai mult de încrederea şi prietenia deosebită din partea lui George Enescu a fost avocatul şi violonistul Romeo Drăghici care a fost şi directorul Muzeului „George Enescu” din Bucureşti (1952-1979). De aceea, nu întâmplător autorul începe cu „Amintirile lui Romeo Drăghici despre George Enescu” De asemenea, Romeo Drăghici a scris şi o biografie documentară (1973). Într-o scrisoare adresată doctorului Petru Groza expediată de la Paris la data de 20 ianuarie 1954, printre altele, George Enescu vine cu următoarea rugăminte: „Fiind dată marea gentileţe a Domniei Voastre îmi permit să vă rog să binevoiţi a dispune ca bunii noştri prieteni Domnul şi Doamna Romeo Drăghici, oameni admirabili, să aibă tot concursul de care au nevoie, lucru pentru care vă mulţumesc încă foarte mult”.
După ce reaminteşte şi scrierea lui Alex Cosmovici, „George Enescu în lumea muzicii şi în familie”, Bucureşti, Editura Muzicală, 1990, în centrul atenţiei lui Marin Arcuş este scrierea „Amintirile lui George Enescu” izvorâte din cele 20 de convorbiri purtate cu criticul muzical Bernard Gavoty la Paris, făcând obiectul cărţii acestuia (Bernard Gavoty, „Amintirile lui George Enescu”, Bucureşti, Editura Muzicală, 1982).
E bine să amintim şi de suita de mici piese pentru vioară şi pian cu titlul „Impresii din copilărie”, creaţie a lui George Enescu, referindu-se la copilăria lui Mihai Eminescu. Autorul, Marin Arcuş, insistă aspra cuprinsului cărţii „Amintirile lui George Enescu”: raiul copilăriei lui Enescu până la 8 ani când se afla alături de părinţii săi, şi aceştia cu înclinaţii spre arta sunetelor, apoi printre străini, la studii, în capitala Austriei şi la Paris, aflând date despre profesori şi colegi. Bernard Gavoty reproduce mărturisirile lui George Enescu privitoare la geneza „Poemei Române”, o suită simfonică ca o îndepărtată evocare a unor amintiri din copilărie, transpuse, stilizate muzical. „Era o foarte îndepărtată evocare ce reînvia imagini simple de la ţara mea natală pe care o părăsisem de opt ani şi care mă face şi astăzi să-i regăsesc mireasma şi priveliştile”.
Prin intermediul autorului, facem cunoştinşă cu idolii lui George Enescu: Bach, Beethoven, Wagner, Brahms. La întrebarea unui jurnalist referitoare la muzicienii preferaţi, Enescu a răspuns: „Toţi cei mari. Pentru Wagner, de exemplu, am un soi de slăbiciune trupească (carnală) independentă de spirit. E o afinitate a simţurilor. Mă închin în faţa lui Bach, e inegalabil. Dintre moderni, Brahms”. Pentru Enescu, “Bach este ceea ce este sfânta cuminecătură pentru creştini, de o jumătate de veac este pâinea mea cea de toate zilele, iar muzica lui este muzica sufletului meu, o muzică pe care nu o poţi pătrunde niciodată”. În continuare, se prezintă subiectul dramei „Oedip” cu cele şase tablouri.
În această carte „Popasuri muzicale”, Marin Arcuş ia atitudine faţă de erorile Angelei Gheorghiu care, într-un interviu, discreditează Conservatorul „Ciprian Porumbesu”, absolvit de Domnia Sa în anul 1990, îi subestimează pe profesorii săi, cu alte cuvinte, aruncă cu pietre în „fântâna” din care a băut apă. În acelaşi interviu, Angela Gheorghiu afirmă că „unele dintre personalităţile muzicale ale României sunt false legende care nu au avut o carieră internaţională de prestigiu”, cu referire la cei doi clasici ai muzicii româneşti, Ciprian Porumbescu şi George Enescu; de asemenea referiri la Maria Tănase. Stupoare! Continuă cu subevaluarea celor doi muzicieni care au servit ţara cu vioara, pana şi bagheta şi cu sufletul, doi patrioţi înnăscuţi. În schimb supraestimează pe Sergiu Celibidache şi pe Radu Lupu. Dacă ar fi compus doar „Balada pentru vioară şi orchestră”, Ciprian Porumbescu ar fi rămas nemuritor. Cum să-l cobori de pe soclu pe George Enescu-o superbă întrupare a geniului muzical românesc?!? Autorul se întreabă cu ce o deranjează pe Angela Gheorghiu faptul că Maria Tănase a cântat în restaurant la New York? E cu totul regretabilă această denigrare a unor mari valori muzicale din partea Angelei Gheorghiu care poate fi comparată cu detractorii lui Eminescu.
Marin Arcuş se apropie în cartea sa „Popasuri muzicale” de final cu tratarea altor teme: “Muzica şi literatura” şi “Comicul în muzică”. Relaţia muzică-literatură-constată autorul-a existat din cele mai vechi timpuri. În centrul atenţiei lui Marin Arcuş se afă prezentarea unor teme comune muzicii şi literaturii, a unor lucrări muzicale pe texte literare şi a relaţiei dintre muzică şi prozodie. „Poezia cu freamătul ei dincolo de cuvânt, cu valul ritmului ei organic, afirmă Cella Delavrancea, se înrudeşte cu arta muzicală, este curcubeul pe care se avântă muzica în tensiunea ei vitală”. O caracteristică a poeziei simboliste este muzicalitatea. „Muzică înainte de toate”; în altă variantă, „Muzica înainte de orice”-afirmaţie a poetului Paul Verlaine. Dă exemple de scriitori români şi străini care au scris eseuri sau cronici muzicale.
Pentru Caragiale, „meloman, ureche, memorie şi gust muzical bine dezvoltat, nu există artă mai mare ca cea muzicală”. Pasiunea pentru muzică este amplificată şi prin prietenia cu Paul Zarifopol, în Germania, cu Cella Delavrancea. Semnificativ este citatul reprodus de autor, cu observaşia că marele dramaturg considera că „poezia şi muzica sunt două surori divine menite de zei să meargă întotdeauna mână-n mână, ca prin îndoit farmec să minuneze pe muritori”.
Marin Arcuş ar putea să se aplece cu luare aminte şi asupra valorilor muzicale din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă şi din opera lui Mihail Sadoveanu. Fraza lui Creangă cu ritmul ei susţinut, cu o intonaţie unduioasă ca nişte valuri („vălurită”), cu suişuri şi coborâşuri, deseori abrupte, capătă o muzicalitate aparte. Opera lui Sadoveanu, arată Călinescu, „e o ţiteră uriaşă, cu mii de strune, toate acordate cu grijă timp de o viaţă de om, pentru ca nicio surpriză cacofonică să nu fie cu putinţă. Toate gândurile şi priveliştile sunt puse pe portativ, virgulele cântă şi ele, punctele aşteaptă şi ele răspândirea ecourilor”.
Categoria estetică a comicului, prezentă şi în arta sunetelor, implică deopotrivă umorul, gluma, grotescul, ironia, zeflemeaua şi exprimă contrastul dintre aparenţă şi realitate. Autorul dă exemple de muzicieni care, în operele lor, cultivă comicul umoristic, ironic, grotesc, zeflemitor, buf, burlesc etc.: Beethoven, Pergolesi, Gluck, Mozart, Berlioz, Wagner, Rossini, Verdi ş.a.
În iulie 1954, Enescu a avut un accident cerebral în urma căruia a rămas paralizat. La 4 mai 1955, George Enescu s-a stins, în sărăcie, la Paris şi îşi petrece „odihna cea mare” la cimitirul Pere-Lachaise din capitala Franţei. „Povestea aceasta începe acolo, departe, pe plaiurile Moldovei şi se sfârşeşte aici în inima Parisului. Pentru a merge din satul în care m-am născut spre marele oraş unde-mi sfârşesc zilele am străbătut o cale anevoioasă, străjuită de copaci care se pierd în zarea depărtată. A fost lung, desigur, acest drum. Cât de scurt mi s-a părut” (George Enescu). Discursul lui Mihail Jora, rănitul de la Spitalul Sf. Spiridon, legat de dispariţia lui George Enescu, rostit la Ateneul Român, a ţinut tot timpul auditorul în picioare. Era mai mult decât o recunoştinţă.
După acest îndelungat „popas muzical” dedicat lui George Enescu, Marin Arcuş îşi încheie cartea „Popasuri muzicale” cu un text omagial încărcat de o profundă afectivitate închinat venerabilului său profesor universitar George Bălan, muzicolog de faimă mondială, între timp, expatriat în Germania. Între George Bălan şi fostul său student, Marin Arcuş, s-a instaurat o prietenie rar întâlnită, profesor-discipol, purtând mereu corespondenţă printr-un dialog la ditanţă. Având în vedere că Maestrul s-a stins la data de 3 ianuarie 2022 într-un spital din Germania, suferind de Covid 19, înainte cu trei luni de a împlini 93 de ani, Marin Arcuş a intitulat acest omagiu „In perpetuam memoriam” în care prezintă biobibliografia Lui George Bălan. Citind şi recitind acest text omagial, observăm că admiraţia şi preţuirea profesor-discipol sunt reciproce, iar fostul student îşi exprimă recunoştinţa pentru Mentorul său.
La capătul acestui demers al nostru, constatăm că pasiunea pentru cele două arte-literatura şi muzica- pentru care s-a specializat prin studii universitare de profil, a devenit pe parcursul vieţii o constantă materializată în cărţile sale. De reţinut că Marin Arcuş, un intelectual de talie, pornind de la ideea că o localitate fără viaţă spirituală nu are istorie, cu sacrificii şi-a asumat voluntar această răspundere, bineînţeles, secondat de fiul să, profesor doctor Constantin M. Arcuş. Ca mentor al vieţii spirituale din Dănciuleştii Gorjului, n-a urmărit glorie, dimpotrivă, aşa i-au dictat conştiinţa şi educaţia primită într-o familie de oameni simpli, care aveau cultul muncii şi al cinstei moştenite din veacuri.
Marin Arcuş, de iure, este Cetăţean de onoare al comunei Dănciuleşti şi al judeţului Gorj, dar, din păcate, nu şi de facto. DIXI!
Constantin E. Ungureanu
