În Duminica a 7-a după Paşti (a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic); Ap. Fapte 20, 16-18; 28-36; Ev. Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus); glas 6, voscr.10, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, textul Sfintei Evanghelii, ne relatează faptul că Mântuitorul lumii, înainte de patimile Sale, a ridicat ochii la cer şi S-a rugat pentru Sine şi pentru ucenicii Săi, iar, din această rugăciune putem desluşi că Domnul a primit deplină putere peste omenirea păcătoasă, peste care stăpâneşte ca Biruitor al păcatului, al iadului şi al morţii! De bună seamă că puterea pe care a primit-o de la Tatăl, este folosită de către Fiul Lui Dumnezeu ca să dea viaţă veşnică tuturor celor ce I-au fost încredinţaţi! Cunoaşterea Bunului Dumnezeu nu ar putea fi posibilă, dacă nu ne-ar fi mijlocită de cunoaşterea unicului Fiu al Tatălui, ca şi de cea a Duhului Sfânt, deoarece unitatea nu se poate realiza decât în Treime! Preaînaltul Dumnezeu este unic şi adevărat, dar tot atât de unic şi adevărat este Fiul, cât şi Duhul Sfânt, de aceea , nu Îl poţi cunoaşte pe Tatăl şi să intri în comuniune cu El, făcând abstracţie de Fiul şi de Duhul Sfânt. Ca urmare, Îl cunoşti pe Dumnezeu, referindu-te la cuvintele, la faptele şi la viaţa pilduitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ, tocmai prin împlinirea lucrului care I-a fost încredinţat, adică, vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, împăcarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa Sa, mai ales că întotdeauna, Dumnezeu-Tatăl arată că Mântuitorul Hristos cuprinde, într-o viziune largă asupra viitorului, întreaga Biserică, pe toţi cei care cred în El, până la sfârşitul veacurilor!
„Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”!
Aşadar, Evanghelia Duminicii a 7-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), ne prezintă «Rugăciunea lui Iisus» (Ioan 17, 1-13), care a fost rostită înaintea Sfintelor Sale Patimi. Rugăciunea a fost menţionată numai de către Sfântul Evanghelist Ioan şi cuprinde cele trei forme de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere. Desigur, în rugăciunea arhierească, Hristos Se prezintă Tatălui ca jertfă pentru noi, oamenii, fiind împărţită în trei părţi distincte, iar, fiecare parte îşi are dimensiunea şi intensitatea care vizează aspecte diferite. În prima parte, Hristos Domnul S-a rugat pentru Sine, zicând: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească” (v. 1), deci, ca noi să credem că preamărirea Unuia în raport cu preamărirea Celuilalt este evidentă doar în interiorul Sfintei Treimi! Cu siguranţă, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, încă de aici, de pe pământ, presupune o pregustare a vieţii veşnice, deoarece, prin Întrupare, Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: «S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor; şi la înfăţişare aflându-Se ca un om» (Filipeni 2, 7). Dar, cu toate acestea, El cere Tatălui să arate că Fiul S-a ridicat prin Întrupare la Slava dumnezeiască pe care a avut-o El mai înainte de a fi lumea. În acest sens, Iisus Hristos a spus: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să te preaslăvească (v. 1), precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu I-ai dat Lui” (v. 2). Deci, Mântutorul Hristos este responsabil cu împărţirea vieţii veşnice şi cu moştenirea Împărăţiei cerurilor! Aceasta presupune ca preamărirea Lui Dumnezeu să fie evidentă prin credinţă şi fapte bune, căci, spune Apostolul: «Credinţa fără fapte moartă este» (Iacov 2, 20). Cu certitudine, a-L cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, presupune o pregustare a vieţii veşnice, iar aceasta trebuie să se oglindească în întreaga noastră viaţă pământească. Este calea sigură a căutării Împărăţiei lui Dumnezeu, poate chiar sentimentul pe care-l trăieşte orice credincios şi mărturisitor al lui Iisus Hristos! Prin urmarea unui demers narativ, pilduitor, începutul vieţii veşnice se pune de aici, de pe pământ, prin strădania credinţei şi a faptelor bune, ca un început al vieţii celei veşnice! Prin aceasta, Iisus Hristos ne rămâne un Om îndumnezeit, o existenţă teandrică, un Dumnezeu iubitor cu care am dorit ca să ne întâlnim toată viaţa, ceea ce înseamnă că Dumnezeu-Tatăl arată că Mântuitorul Hristos cuprinde, într-o viziune largă asupra viitorului, întreaga Biserică, pe toţi cei care cred în El, până la sfârşitul veacurilor!
Sinodul I Ecumenic a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare
Tot în Evanghelia Duminicii a 7-a după Paşti, referindu-ne la Sinodul I Ecumenic, să precizăm faptul că acesta a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare (306-337) la reședința imperială de la Niceea, iar dezbaterile Sinodului au început oficial pe 20 mai 325 și au durat până pe 25 august, același an. La sinodul, care a fost prezidat de episcopii Eustațiu al Antiohiei (324-330) și Alexandru al Alexandriei (313-328) au participat 318 părinți, între care și episcopul Tomisului – Marcu al Tomisului sau Marcu Scitul, după cum consemnează istoricul Eusebiu de Cezareea. Se arată că Sinodul a luat în discuție și a condamnat învățăturile greșite ale preotului Arie, parohul Bisericii «Baucalis» din Alexandria, ucenicul preotului Lucian din Antiohia, adept al învăţăturilor episcopului eretic Pavel de Samosata. Se vorbeşte despre izbucnirea unui conflict care a degenerat în erezie, deoarece, începând cu anul 318, Arie a început să răspândească prin biserici învățăturile greşite despre Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest Arie, Îi contesta Mântuitorului deofiinţimea cu Tatăl, deoarece a fost creat din voința Tatălui, şi nicidecum născut din ființa Lui, astfel că în sprijinul afirmației sale că Fiul, deși a fost prima creatură din nimic a lui Dumnezeu, are existența înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp când El nu era, aduce ca argument textul din Pilde 8, 22: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult”! În felul acesta, deși Fiul este, după ființa Sa, o creatură, o fire şanjabilă, mărginită, imperfectă și chiar capabilă de a păcătui, totuși, spune Arie, Dumnezeu a creat prin El, universul material, chiar și timpul, întrucât, ca Dumnezeu, nu se putea atinge direct de materie, căci S-ar fi întinat, ci avea nevoie de o persoană intermediară. Deoarece, la creație a primit măreția și puterea Tatălui, Fiul poate fi numit Dumnezeu, iar, harul divin primit de la Tatăl I-a dat calitatea de Fiu adoptiv al Tatălui, ceea ce rezultă că în concepţia ariană, Fiul are o divinitate «împrumutată» din divinitatea Tatălui! Ereticul Arie susţinea, deci, o teorie conform căreia Fiul este mai mic decât Tatăl, răspunzând astfel unei alte erezii, sabelianismul, care făcea confuzie între Persoanele Sfintei Treimi. În consecinţă, pentru că «învățăturile» lui Arie au făcut multă tulburare în Biserică, episcopul Alexandru al Alexandriei a convocat un sinod local, ținut în Alexandria în anul 320, la care au participat peste 100 de episcopi din Egipt, Pentapole și Libia, luând atitudine împotriva rătăcirilor lui Arie, iar, la acest sinod, el și prietenii lui, episcopii Secundus de Ptolemaida și Teonas al Marmaricăi, precum și câțiva preoți și diaconi, au fost excomunicați. Dar, cu toate acestea, Arie nu a renunțat la «învățăturile» lui, erezia sa răspândindu-se în Egipt, Palestina, Siria, Libia, Pentapole și în provinciile Asiei Mici, aşa încât, pe la anul 325, mulți dintre episcopi au aderat la arianism. Mai precizăm că printre participanții la Sinodul I Ecumenic, au fost nume cu destulă rezonanţă care au luat atitudine împotriva «învățăturilor» lui Arie: Alexandru al Alexandriei, diaconul Atanasie din Alexandria, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, călugărul Pafnutie, ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, episcopii Osius de Cordoba și Macarie al Ierusalimului. În final, Sinodul, ca răspuns la învățăturile greșite ale lui Arie, a alcătuit primele 7 articole din Simbolul de credință, în care se afirmă dumnezeirea Fiului, egalitatea și cosubstanțialitatea Lui cu Tatăl, exprimate prin termenul «homoousios» („de aceeași ființă, de aceeaşi esență”, promovat de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, unul dintre participanţi, la acea vreme doar diacon. În concluzie, Simbolul de credință de la Niceea a devenit punctul de referință al întregii învățături ortodoxe, şi tot atunci, Sinodul a stabilit ca întreaga creștinătate să sărbătorească Paștile în prima duminică după luna plină care urmează echinocțiului de primăvară. Dacă se întâmplă să cadă în același timp cu Paștile iudeilor (14 Nissan), creștinii trebuie să amâne sărbătoarea Paștilor în duminica imediat următoare sau să îl serbeze cu o duminică înainte. În atenția Sinodului au fost și schismaticii novațieni și melitieni, precum și erezia lui Pavel de Samosata, cel care considera persoanele Sfintei Treimi, doar niște puteri impersonale ale unui singur Dumnezeu! Deci, putem crede în Dumnezeu, dar, pentru a înţelege în cine credem cu adevărat şi cât de bun şi de iubitor de oameni este El, să spunem că un lucru este credinţa în Dumnezeu, şi alt lucru este cunoaşterea faptului că Dumnezeu-Tatăl arată că Mântuitorul Hristos cuprinde, într-o viziune largă asupra viitorului, întreaga Biserică, pe toţi cei care cred în El, până la sfârşitul veacurilor!
HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA