Motto:
,,Ușor nu e nici cântecul. Zi
și noapte – nimic nu-i ușor pe pământ:
căci roua e sudoarea privighetorilor
ce s-au ostenit toată noaptea cântând.”
Lucian Blaga, ,,Catren”
Document prețios în istoriografia literară, corespondența unui scriitor, nefiind destinată publicării precum o operă de ficțiune, este expresia spontană a gândurilor ce-l frământă. Prin corespondență, pătrundem în intimitatea scriitorului, în ea răsună ecoul direct al vieții, se dezvăluie personalitatea și opera. ,,Păzind cu sfințenie granițele dintre ficțiune și realitate”, opera literară, atestatul cel mai de preț al scriitorului, ,,se luminează și crește în semnificație, grație și reverberațiilor pe care orice documente, biografic le respectă” (Perpessicius, ,,Tribuna”, Anul II nr. 6 (53) din 8 februarie 1958). Corespondența ne oferă prilejul să aflăm informații despre epoca în care a trăit și a scris despre activitatea literară, culturală și politică. Ne ajută să-i îmbogățim biobibliografia, să primim informații de o mare varietate din creația literară și științifică, să-l descoperim pe poetul, filosoful, dramaturgul, prozatorul și traducătorul Lucian Blaga. Pentru istoricul literar, descoperirea celui mai neînsemnat document provenit de la un mare scriitor constituie o adevărată revelație.
Elena Daniello, muza cea mai însemnată, care a pătruns în viața sentimentală a lui Lucian Blaga, a trăit 100 de ani și patru luni, i-a supravieţuit poetului încă 50 de ani, dar nu l-a uitat niciodată. Mulțimea de documente: cele 100 de scrisori primite de la Blaga în anii cei mai grei, poeziile ce i-au fost dedicate, caietele în care Elena Daniello a copiat toate scrisorile primite, trăind cu impresia că le mai primește încă o dată, sutele de aforisme și romanul „Luntrea lui Caron”, de asemenea, copiate, au fost donate de Helena-Rodica Daniello, fiica, medic, stabilită în Germania, Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga”din Cluj-Napoca.
Corespondența și însemnările despre Blaga au, în primul rând, o valoare documentară. Aflat în vizită la familia lui Leon și Elena Daniello, fiul lor de numai 12 ani, viitorul medic stabilit tot în Germania, l-a întrebat pe Blaga de ce vine mereu îmbrăcat cu același costum negru. Poetul a zâmbit trist, apoi, privind la cei doi soți, a răspuns: “Din cauza sărăciei. Este singurul costum pe care îl mai am.” Anii cei mai grei din viața lui. Era pus mereu pe listele celor care urmau să fie arestați. Pentru că în 1959 apărea din nou pe listă, să fie arestat, Constantin Daicoviciu, rectorul Universității din Cluj, l-a îndemnat să scrie un articol prin care să-l defăimeze pe Emil Cioran care ar fi spus că, dacă ar ști că are o picătură de sânge de român în el, ar scoate-o și ar arunca-o la câini. La insistența lui C. Daicoviciu, ar fi scris un articolaș, dar era fericit că nu s-a mai cerut să-l publice, iar poetul n-a mai fost arestat din lipsă de probe.
În viață a avut polemici cu Dumitru Stăniloaie, în urma publicării lucrării ,,Religie și spirit”și cu Dan Botta care l-a acuzat pe Blaga de plagiat, depistat în volumul acestuia, ,,Spațiul mioritic” (,,Trilogia culturii”).
Lucian Blaga a scris trei eseuri pamfletare, unul îl vizează pe D. Stăniloaie, iar ultimele două pe Constantin Rădulescu-Motru. Pentru că a metatezat numele propriu ,,Motru” în ,,Mortu” (metateză – modificarea fonetică prin schimbarea locului unor sunete dintr-un cuvânt), Șerban Cioculescu, adresându-se poetului, i-a spus: ,,Domnule Blaga, dumneavoastră v-ar conveni să vă zică cineva ,,Blega” în loc de ,,Blaga”? ”Mai târziu, Blaga și-a cerut iertare din partea bătrânului înaintaș. Blaga n-a fost de acord cu părerea ilustrului savant, Vasile Pârvan, care susținea în studiul său monumental ,,Getica”, referindu-se la religiozitatea dacilor, că aceștia sunt monoteiști, că ei credeau într-un unic zeu de natură uraniană: Zamolxe. Având în vedere că indoeuropenii erau toți politeiști la fel și dacii (Blaga, volumul ,,Isvoade”).
Cu toate că era mereu cenzurat, Blaga a fost solicitat cu mari insistențe să scrie un articol omagial despre Mihail Sadoveanu la 75 de ani de la naștere. Într-adevăr, a scris articolul „Patriarhul pădurilor”, publicat în ,,Steaua” nr. 10/1955, apoi publicat în volumul “Isvoade”, apărut postum, în 1972. Titlul articolului reprezintă o antonomază, figură de stil de substituție a unui nume propriu cu unul comun sau cu altul tot propriu. Alte antonomaze care pun în evidență personalitatea lui Mihail Sadoveanu: “Ceahlăul prozei românești” (Ciopraga), “Ștefan cel Mare al literaturii române” (Geo Bogza).
De reținut că Blaga s-a întâlnit cu Mihail Sadoveanu de câteva ori la răstimpuri mari: “Am stat de fiecare dată unul în fața celuilalt mai mult tăcând”. Doi taciturni. I-a mărturisit Elenei Daniello că n-a vorbit până la patru ani din timiditate.
Blaga era ușor timid, rezervat în relațiile cu ceilalți, exceptând muzele, prezențe feminine. Era sobru, rar spunea glume, binențeles, fără futilități, meditativ.
O prezentare fizică și morală a lui Lucian Blaga o face Helena-Rodica Daniello în însemnările sale, care l-a cunoscut foarte bine din copilărie, imaginea lui luminoasă rămânând vie în amintirea acesteia: “Blaga era o apariție foarte distinsă: înalt, zvelt, cu trăsături foarte marcante, parcă cioplite în piatră, cu o frunte largă, de poet, și cu ochi cercetători, plini de bunătate. Avea niște mâini deosebit de frumoase, cu degete lungi, mi-a povestit că a fost întrebat de multe ori dacă e pianist! Vocea îi era melodioasă, blândă și foarte nuanțată. Avea o fire foarte blândă, nu l-am văzut niciodată nervos și agitat, nu l-am auzit niciodată ridicând glasul. Era tare cumpătat, introvertit!”.
Din însemnările Elenei Daniello aflăm detalii privind laboratorul său de creație, evidențiază efortul de cizelare a versurilor prin simplificări, amplificări, modificări topice, variante. Elena: “Nu era un improvizator. Migălea mult asupra fiecărui vers. Priviți una din paginile sale de manuscris și veți înțelege truda cumplită a creatorului!”.
În scrisoarea trimisă Elenei, Gura Râului, Cluj, 1959, vorbește despre Pavel Ţugui (1921-2021), fost director general în Ministerul Culturii, în departamentul artelor, muzeelor, monumentelor și învățământului artistic (1950-1955), șef al Secției de Știință și Cultură, al Comitetului Central al P.M.R. (1950-1960), care a făcut mult bine culturii și scriitorilor români, din funcția pe care o avea. Ţugui a rămas uimit când a aflat că Mihai Beniuc a publicat în “Gazeta literară” din 16 iulie 1959, capitolul ,,Marele Anonim”, un fragment din romanul său ,,Pe muche de cuțit”, în care era defăimată activitatea lui Lucian Blaga și memoria părintelui său, părintele Isidor Blaga. În aceeași scrisoare se referă la memoriul lui Lucian Blaga adresat C.C.al P.M.R., în care răspunde pe larg acuzațiilor formulate de Mihai Beniuc. Acest memoriu a apărut în presa vremii (,,Echinox”), în volumul lui Mircea Zaciu, “Lancea lui Ahile”(1980) și în cartea “Ca o imensă scenă, Transilvania” (2018), de același autor. A apărut și în cartea lui Pavel Țugui ,,Amurgul demiurgilor, Tudor Arghezi, Blaga, Călinescu”.
În alte două scrisori, expediate în iarna anului 1960, Blaga face referiri la fuga din țară a lui Petru Dimitriu. A plecat cu mașina în 22 ianuarie 1960 în R.D. Germană, cerând apoi azil politic în Berlinul de Vest: “Mare ticălos!!!” – exclamă Lucian Blaga.
Și cu Agârbiceanu se cunoștea bine, dar amândurora le era teamă să stea de vorbă, știind că sunt urmăriți de securitate. Pe o profesoară de limba română au întemnițat-o pentru că a cântat la pian “S-a dus cucul de pe-aici”.
Între Lucian Blaga și Romul Ladea și soția sa, Lucia Piso, s-a legat o puternică prietenie, aparte. Se prețuiau reciproc, avea fiecare conștiința valorii celuilalt.
După Dictatul de la Viena, Universitatea ,,Regele Ferdinand” din Cluj s-a mutat la Sibiu. Unele dintre familiile universitarilor s-au adăpostit la poalele Munților Cibinului, la Gura Râului. În primul an, Lucian Blaga a fost găzduit la Marioara Manta, apoi a plecat la Căpâlna, dar a revenit, găsind adăpost la o rudă a episcopului Stroia, casa de lemn din Câmpșor. Având generoase amfitrioane, pe Viorica Manta și Marioara Manta, Lucian Blaga și familia lui Leon Daniello și-au petrecut vacanțele la Gura Râului, în perioada 1950-1960. Blaga către prietenul său, Bazil Gruia: “Ar trebui să vezi cândva Gura Râului, ca să înțelegi ce înseamnă colț de rai cu străveche tradiție în cultura românescă”.
,,Și totuși-spune Blaga, un incendiu s-a iscat la Gura Râului, un incendiu pe care nimeni și nimic nu avea să-l mai stingă.” Metaforic (incendiu, focul-metafore ale iubirii), poetul sugerează începutul vieții sale sentimentale cu Elena Daniello la Gura Râului.
Bunicul lui Cornel și al Marioarei Manta fusese căsătorit cu o italiancă, Ecaterina Piso care denumea satul Gura Râului în limba sa de baștină: “Bocca del Rio”. Așa se explică titlul poeziei lui Blaga, “Bocca del Rio” din ciclul “Cântecul focului”. Tatăl lui Cornel și al Marioarei Manta a fost tot preot.
În acest colț de rai, Gura Râului, au poposit personalități de prim rang, scriitori și oameni de cultură: George Coșbuc, Șt.O. Iosif, Octavian Goga, Ioan Slavici, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, apoi C. Noica, Emil şi Aurel Cioran, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi alţii. Preotul Manta, de la Gura Râului, o figură interesantă a Ardealului, ospitalier, ţinea casa deschisă pentru personalităţi deosebite. În “Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut”, spune că, întâlnindu-se cu George Coșbuc, la București, acesta îi cere noutăți despre gazda sa de la Gura Râului. Fiind redactor la ,,Tribuna”, Sibiu, într-o vară, a stat la Gura Râului câteva săptămâni. Acolo Coșbuc ar fi creat poeziile ,,Nunta Zamfirei” și ,,Numai una”. Redactorii de la ,,Tribuna” (Sibiu) se simțeau atât de bine, că îl invitaseră și pe Mihai Eminescu.
Coșbuc se simțea în largul lui la șuetele literare de la Gura Râului, în față cu un pahar de vin, o dovadă fiind și catrenul umoristic păstrst încă de urmașii preotului Manta, generoși amfitrioni: Cornel, Marioara, și Viorica Manta:
“Cine aduce vin cu canta?
-Popa Manta!
Cine-i beat ca un butuc?
-Coșbuc!”
Coșbuc: „Să te duci la popa Manta
și să bei vinul cu canta.”
Altă variantă: “Să mergem la popa Manta/ Unde beau vinul cu canta!/ Și unde-n fundul grădinii/ Mort de beat doarme Albini.”
Chiar dacă urmașii preoților Manta, bunicul și tatăl, au schimbat anteriul pe halatul alb al medicilor, ospitalitatea proverbială s-a păstrat. În apropierea casei bătrânești în prag de două secole, rămasă în grija Marioarei Manta, fratele ei, Cornel Manta, soțul Vioricăi Manta, a construit o casă nouă într-o livadă de peste două hectare, în spatele căreia curge Cibinul. Într-o scrisoare adresată Marioarei Manta, datată 28.VIII.1951, Blaga spune: ,,Satul părinților are o tradiție poetică. Voi face totul ca această tradiție să nu se curme. Nu-mi trebuie pentru aceasta decât încă vreo câțiva ani, pe care sper să-i pot obține de la Cel ce ține în mâna sa tablele sorții.”
Constantin E. Ungureanu
