Dintre cele două categorii de roman stabilite de istoricul literar francez Pierre de Boisdeffre, evenimenţial şi de investigaţie, Artemiu Vanca o alege pe prima (’’Uranus” – obidă, revoltă, speranţă: amintiri romanţate, Editura Universitară Bucureşti, 2021).
Prima parte a romanului este intitulată, cu un termen învechit şi popular, ’’Obidă”, împrumutat din limba slavă. Sinonim cu ’’întristare, durere adâncă, mâhnire”, a dat naştere și verbului ”a se obidi” care îneamnă ”a se amărî, a se întrista”.
Cititorul face cunoştinţă cu o familie compusă dintr-o bunică, în vârstă de 70 de ani, Catinca Popescu, fostă profesoară de istorie la Liceul Mihai Eminescu din Bucureşti, personaj memorabil pentru modul de a gândi şi a acţiona, Ruxandra Mureşan, profesoară de limba română la Şcoala Generală 124, Emil Mureşan, inginer la Uzinele Vulcan şi Cezar Mureşan, elev la şcoala unde predă mama. Acesta din urmă devine ’’ambasador” la curtea autorului, lui încredinţându-i-se rolul de povestitor al întâmplărilor.
Cel dintâi eveniment relatat este cutremurul din 4 martie 1977, din pricina căruia au căzut 33 de blocuri şi s-au înregistrat destule stricăciuni la case. În cartierul Uranus au fost pagube foarte mici faţă de restul capitalei.
În ziua de 23 martie 1977, la o şedinţă de lucru a CC al PCR, se hotărăşte edificarea unui nou centru politic şi administrativ la adăpost de cutremure. Urmare a lucrărilor desfăşurate între anii 1977 şi 1984, cartierul Uranus trebuia să dispară. Locuitorii lui se prăbuşesc într-un hău de tristeţe. Din 1980, începe dezastrul. Arsenalul Militar, despre care bunica spunea că făcea parte din istoria capitalei, se cuvenea reconstituit şi conservat, nu demolat, devine dovada că se vor dărâma monumente istorice, biserici, mănăstiri, fabrici. Este demolat Schitul Maicilor, dar nu s-au atins de biserică graţie unei călugăriţe, care a apărat-o cu trupul său firav. Datorită genialului inginer Eugeniu Iordăchescu biserica va fi mutată. Pentru că a translat şi alte biserici, şi-a atras supranumele de inginerul Raiului.
Vor mai fi demolate bisericile Alba-Postăvarilor şi Spirea Veche, după ce scoseseră din ele obiectele preţioase.
La aflarea veştii că li s-a adus ordinul de demolare, bunica se stinge.
O fostă elevă, acum devenită doamnă respectabilă, o caracterizează succint: „A fost persoana cea mai cinstită şi curajoasă pe care am cunoscut-o.”
Se hotărăşte şi demolarea Mănăstirii Mihai Vodă şi a Palatului Arhivelor Statului. Cezar şi colega lui Dana se gândesc să se căsătorească după absolvirea facultăţilor şi să plece în America.
La sfârşitul anului 1985, cartierul Uranus se pusese cruce. Un ziarist care locuise aici spunea că „viaţa de acolo avea conturul blând al unei icoane afumate”.
În urma unei sărbători modeste are loc logodna lui Cezar Museşan cu Dana Petrescu, fostă colegă la Şcoala Generală 24, acum studentă la Facultatea de Medicină.
Pe data de 1 octombrie 1987, Cezar este repartizat inginer la termocentrala Rovinari, aflată la 27 km de Târgu Jiu. Un capitol se intitulează „Uranu de pe Jiu”, pentru că fusese necesară strâmtoarea totală sau parţială a opt sate, demolarea caselor strâmtoarea mie de localnici, devierea râului Jiu şi a drumului naţional Târgu Jiu-Filaşi. Păduri vii, livezi, poieni, localităţi încărcate de istorie împreună cu şcolile, bisericile şi cimitirele lor au trecut în neant. S-a intenţionat amenajarea unui lac mare la Urdari pentru alimentarea cu apă de răcire a termocentralelor Rovinari-Turceni fiind deviate albiile a trei minunate râuri Tismana, Bistriţa şi Jaleş. Au fost expropriaţi 2.500 de oameni din trei sate, obligaţi să-şi demoleze singuri casele şi să le reconstruiască în alte localităţi. Lucrarea n-a fost finalizată, întrucât banii repartizaţi pentru amenajarea lacului au ajuns în nuzunarele mai multor persoane din conducerea şantierului şi a unor ştabi locali pentru construcţia de vile şi case de vacanţă sau pentru a duce o viaţă de huzur.
Realizat doar în proporţie de 40% şi nemaifiind bani, proiectul a fost abandonat. Persoane găsite vinovate au fost judecate şi condamnate. Din satul Poiana, mai rămânsese doar conacul lui Gheorghe Tătărescu, fost prim-ministru pe vremea lui Carol al Il-lea şi ministru de externe în guvernul Petru Groza. Intre 1950 şi 1955 a fost întemniţat şi deţinut la Sighet, iar în 1957 a murit.
Vizita părinţilor lui Cezar şi ai Danei devine un bun prilej pentru a discuta despre gradul de poluare a zonei. In gropile lăsate de cărare, se depuneau zgură si cenuşă de la termocentrală Când bătea vântul, cenuşa se ridica în aer și împreună cu fumul erau inspirate de cei care trăiau şi munceau aici. Concluzia naratorului: „Termocentrala Rovinari e Casa Poporului din această vale a cărbunelui si a cenuşii”.
Sfârşitul anului 1989 coincide cu speranţa că se a demola comunismul. Cezar şi familia lui îl urâseră din toată fiinţa lor, dar nu i se împotriviseră. În capitolul „Revoltă” sunt relatate evenimentele care s-au desfăşurat în decembrie 1989 la Timişoara, Bucureşti şi apoi în ţară. Cezar vine la Bucureşti, pentru a lua parte la Revoluţie. Va muri ucis de un glonţ, Dan, fratele Danei, care devenise cadru universitar lăsând în urmă-i o imensă deznădejde. Căsătoria lui Cezar şi a Danei se amână până la trecerea perioadei de doliu.
Cezar revine la Târgu Jiu, relatând despre revoluţia de catifea de aici. Se simte o bună dispoziţie generată de zorii unei luni noi. Unele reforme au fost parţiale sau n-au fost deloc. Întors la Bucureşti, Cezar se angajează la un Institut de proiectări pentru utilaje energetice. Se căsătoreşte cu Dana, devenită doctoriţă la Spitalul Clinic Universitar, după un an născându-li-se o fetiţă.
Vizitând Casa Poporului pe care o urăsc, Cezar conchide că s-a aflat în faţa unui veritabil monument, cu nimic mai prejos decât Peleş şi Cotroceni. Afirmaţia unora că ar fi o construcţie kitsch îi apare eronată.
„Uranus” se constituie, totuşi într-o mărturisire a atrocităţilor comise de comunism.
Chiar dacă locul autorului îl ia naratorul se vede clar că acesta din urmă reiterează în paginile referitoare la termocentrala Rovinari, experienţa lui Artemiu Vanca din perioada când a fost acolo director tehnic.
În privinţa stilului, constatăm valorificarea trăsăturilor stilului beletristic în cea mai mare parte a romanului. Prezenţa subiectivă şi personală a autorului generează emoţii autentice. Acelaşi rol îl au şi modelele umane şi reperele moral propuse de narator.
Ultima parte a romanului pare mai degrabă un reportaj scris în stilul ştiinţific.
Eugen Velican
