În urma divorţului dintre părinţii mei, mama a fost nevoită să mă transfere la şcoala din satul ei natal. Îmi amintesc şi acum ziua când am păşit cu inima cât un purice în noua clasă. Simţeam că era gata să-mi sară din piept. Am intrat în clasă privind noii mei colegi, erau fericiţi, dar şi derutaţi la fel ca mine. Încercam să-mi imaginez cum va arăta doamna învăţătoare, milioane de întrebări îmi dădeau târcoale. Dacă va fi exigentă? Dacă nu mă voi descura să mă integrez în noul colectiv? Dacă aceşti elevi sunt mai buni decât mine? Acest „DACĂ” preluase controlul asupra mea. Nu a durat mult timp şi toate gândurile mi-au fost alungate, dându-mi seama că totul a fost doar o teamă de moment. Am zărit-o pe doamna Mia, aşa cum îi spuneam noi elevii, deschizând uşa. A păşit în clasă, m-a privit întrebându-mă cum mă cheamă. După ce m-am acomodat puţin, mi-am dat seama de atitudinea blândă, care m-a încurajat şi mi-a oferit încredere.
Nu voi uita niciodată culoarea ochilor săi căprui, ce dădea o notă de poveste privirii sale care mă făcea să tresar de fiecare dată când mă lăuda sau mă mustra. Mâinile fine aveau puteri magice, mângâierea lor putând alunga orice urmă de teamă sau neîncredere. Flori şi vis pe chipul dumneaei, mult surâs, ca ziua dimineaţa. Era nici prea înaltă, nici prea scundă, cu trupul zvelt, degaja mereu o atitudine pozitivă conjugată cu eleganţă şi totodată cu simplitatea ţinutei sale. Câte priviri îi mâgâiau glasul? Câte inimi îi mai simt şi astăzi gândul? În lumea amintirilor, locul îi este hărăzit şi ales cu sfinţenie. Copilul din mine îi va deschide cu delicateţe poarta tuturor spovedaniilor. Doamna învăţătoare a mâgâiat pe creştet fiecare fir de viaţă şi a mlădiat cu măiestrie anii atâtor înfloriri şi destine. Locul doamnei care mi-a ataşat primele cărămizi în temelia viitorului meu, niciodată nu va fi trădat de inimile curate, în care a picurat din gândul înalt şi demn. Despre mărimea sufletului dumneaei, întreb de multe ori şi viaţa. Pildele pe care mi le-a oferit sclipesc în vraja velinţelor ţesute şi-n lutul ulcelelor împodobite cu fir de dor, în cântecul repetat al copiilor şi-n freamătul pădurilor ce urcă mereu mai sus, pe plai.
Iubea enorm copiii! Simţeam asta din enegia pozitivă pe care o transmitea, dar şi din felul în care ştia mereu să ne atragă atenţia fără a ne simţi dezamăgiţi. Când greşeam un exerciţiu la tablă, nu mă certa sau ridica tonul… Mă privea calm şi îmi explica, venind apoi rezolvarea corectă parcă de la sine. Dacă întorcea privirea spre clasă în timp ce se întorcea cu spatele la noi pentru a nota la tablă definiţii sau formule… Era semnul că am supărat-o. În acel moment, intram toţi în pământ de ruşine, ne simţeam vinovaţi pentru că alungasem zâmbetul până atunci senin. Am avut onoarea din păcate să-mi predea doar un semestru în clasa a III-a din cauza unei boli incurabile, necruţătoare, lăsând în urmă elevi îndureraţi şi o familie cu sufletele sfâşiate. Doamna Mia este un adevărat model a dat dovadă de acestă calitate prin curajul şi puterea pe care o avea, nu a renunţat să mai spere nici măcar o secundă. îmi doresc să fie mândră de mine, deoarece fără dumneaei nu aş fi reuşit astăzi să am aceste idei şi voinţa de a scrie propria carte!
„Veţi rămâne veşnic în sufletul meu pentru că fiecare caiet are pe file lecţiile predate şi pe coperţi amintirea şi chipul dumneavoastră!“
Adriana Georgiana Popescu, Crâmpeie de suflet adolescentin, Editura Măiastra, Tg-Jiu, pp. 39 – 41
