Sunt scriitor, ziarist şi doctor în filologie. Şi sunt şi un homo politicus cinstit. Ca homo poeticus, cred în continuare că evoluţia literaturii române îşi conservă cu sfinţenie filonul eminescianist.
Oricum, cine neagă acest esenţial aspect, repet, n-a ajuns a se cunoaşte pe sine însuşi; adică drept moştenitor al unor tradiţii lingvistice, retorice, publicistice şi poetice ale căror porţi au fost croite de geniul său epocal.
Ziditor de cultură naţională, de dimensiunea impresionantă a unui templu sacerdotal, Mihai Eminescu a şi definit-o cu uluitoare, şi azi, viziune: una care se bazează pe rădăcini, mituri străvechi, arhei reînviaţi cu o artă sacrificială, aducătoare de revelaţii ţâşnite direct din fundamente.
Cultura nu înseamnă, restrictiv, literatura, pictura, arhitectura, muzica, poezia, teoria şi estetica statutului de creator; ea trebuie să ţină mereu aprinse nişte făclii: şi mă refer la cele ale umanismului, cunoaşterii bune (precizez că, din păcate, există şi una rea – n.m.,I.P.B.), fericirii, iubirii, pluralismului religiilor oneste (ci nu „imperialiste”, „războinice”, „genocidice”, „răzbunătoare”, „necredincioase” în valorile omeniei autentice etc. – n.m.,I.P.B.)
A fi deci un adevărat homo culturalis presupune a te situa, dimpreună, sub efigia unui comportament altruist, generos cu semenii, civilizat (opus, evident, barbarismului orientalo-arab), democratic, deci antimilitarist, antidictatorial şi antiautoritarist prin excelenţă – n.m.,I.P.B.), angrenat în procesualitatea progresistă a umanităţii, despre care Karen Armstrong afirmă că în „marea transformare occidentală” logosiacă şi raţională logosul şi mythosul se reconciliază sub semnul sacrului.[1]
Dar să mă repliez în eminescianism: acest inegalabil topos, ciclic resurect, a fost magistral-sintetic şi avant-la-lettre anticipat de întemeietorul Dosoftei: „preste luciu de genune trec corăbii cu minune”; ba, acest formidabil distih i-a a- şi e-nunţat chiar şi pe Blaga şi pe Arghezi.[2]
De neclintit în turnul meu de critic hermeneut şi istoric literar transmodernist, mi-am deschis vastul demers auctorial printr-o triplă demonstraţie: Eminescu este un produs al literaturii populare autohtone precum deopotrivă al marilor literaturi ale lumii (germane, engleze, franceze, indiene etc.); totodată el rămâne o emblemă a celei mai respectabile, moral, europenităţi; această nuanţare subliniază etica eminescianistă intransigentă, luptătoare pentru condiţia kantiană a individului, pentru orientarea capacităţii educaţionale către noua direcţie dualistă: clasică şi romantică, folclorică şi cultă, filosofică şi politică [3].
Şi nu de mult timp i-am dedicat lui Mihai Eminescu o monografie în care am ridicat la nivel de capodoperă alte opere liricoepice, opunându-mă dur unor comilitoni prestigioşi ale căror contribuţii nu le refut, ci doar le aşez sub semnul unor rezerve „necesare”, dar, cu menţiunea urgentă, că românismul fără eminescianism ar fi mai sărac şi mai puţin rezonant cu universalitatea (strategic reînnoită în eon transmodernist şi transdisciplinar [4] şi cu mitologia ca formă de artă).
În Eminescianism (şi la homo eminescianus – n.m.,I.P.B.) artisticitatea textelor (fie ele în versuri ori în proză – n.m.,I.P.B.) ne copleşeşte fiinţa şi ne schimbă definitiv, pe măsură ce înţelegem că experienţa metafizică şi transistorică conferă unei culturi naţionale perspectiva transpersonantă şi transculturală-transnaţională.
Prin cultura eminesciană europenitatea a priceput că explorarea capacităţii infinite de a se mira a conştiinţei umane este condiţia regăsirii unei lumi fermecate; dar şi că prin construcţia unei persoane care trece în mod inevitabil printr-o dimensiune transpersonală conflictul dintre material şi spiritual, tensiunea dintre cele două contrarii, este eliminată la un nivel de experienţă terţinclusiv.
Am prelevat accentele axiologice pentru a-mi argumenta teza de relectură, dintr-un text virtual, în accepţiunea-mi transmodernistă reconstituit din fragmentele rămase ca postume şi de care înaintaşii mei s-au ocupat timoraţi de geniul lui Mihai Eminescu. I-am dat chiar – ca rezultat al unei minuţioase cercetări – un titlu, spicuindu-l dintr-o simplă notă (vezi Mss.2278, 14r.-15r.(circa 1876) „O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara”; astfel l-am înzestrat pe scriitorul junimist cu un metaroman monumental mutat din categoria posibilului în cea a arhitextului perfect coerent şi funcţional [5].
„Istoria-mi literară transmodernistă” dedicată literaturii române contemporane demarează, absolut firesc, cu un capitol consistent consacrat lui Mihai Eminescu, poetul. Acesta cuprinde referinţe la „Luceafărul” şi la „modelul fiinţei” la o cosmologie a visului, la relaţia veghe – scenariu oniric. Apoi identifică elemente de comparatism în operele lui Hölderlin şi Eminescu, aspectul comun fiind heideggeriana „locuire pe acest pământ” care să survină în mod autentic. În esenţă, Eminescu şi Hölderlin sunt scriitori europeni care au recepţionat apelul limbii şi l-au strunit, şi l-au strunjit, şi l-au stihuit, dar lăsând limba să-i stăpânească, permiţându-i acesteia să se rostească, să se rostuiască prin ei care se resituaseră în interiorul acesteia [6].
Bibliografie
1. Karen Armstrong: O scurtă istorie a mitului; traducerea: Mirella Acsente; Editura Leda/ Grupul Editorial Corint; Bucureşti, 2008; pp.129-160
2. Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei I. Transversaliile literaturii române de la origini până mâine; Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2013, pp.111-114
3. Vezi Ion Popescu-Brădiceni: O introducere în opera poetică a lui Mihai Eminescu/ Neliniştea Esenţelor şi Marile Mituri; Editura TipoMoldova; colecţia Opera Omnia publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2021
4. Basarab Nicolescu: Transdisciplinaritatea. Manifest; traducerea: Horia Mihail Vasilescu; Editura Polirom, Iaşi, 1999, pag.159
5. Vezi Mihai Eminescu: O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara; ediţie îngrijită, studii, comentarii, note de Ion Popescu-Brădiceni; Editurile Cogito şi Napoca Star/ Oradea, Cluj-Napoca, 2006, 223p.
6. Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2023, pp.155-183
Ion Popescu-Brădiceni
