Din echipa de cercetări din 2016 a făcut parte şi doamna Corina Mihăescu. E subţire dar puternică, simte perfect gustul tovărăşiei. Are un spirit înalt. Nu se pierde uşor în teritoriul realimaginarului. Se unduieşte ca o felină printre ipostaze, ipoteze, ipotenuze. E din aceeaşi spiţă a lui Valentin F. Mihăescu de la „Revue roumaine”. Cum o aud şi o văd tace când trebuie, dar mintea-i lucrează încontinuu şi discontinuu. Adică exact cum se cuvine.
A editat un monumental album „Ceramica populară din Oltenia” şi pentru această întreprindere o preţuiesc altfel. Căci sare din banalul cotidian, se desprinde într-o învingătoare. Se întâmpla în 2006, la Bucureşti. Afirma şi confirma într-un „Cuvânt înainte”, cu o rară credinţă, capacitatea de scriitură, de a revitaliza tradiţia. Dar mai ales a sintezei de analize, discuţii, impresii şi idei născute în urma relaţiei de comunicare olari-informatorii şi autor-cercetător.
Aşezându-se, ea cu psiche-ul ei candid, oţelit la focul cunoaşterii, studiului, introspecţiei, anamnesisului, în calea lutului, a cutezat după consemnarea obiectivă, a le reinterpreta creativ-inventiv.
„Având ca repere metodologice – citez – scrierea terenului, dar şi scrierea de teren, lucrarea include diferite formule de abordare, ca semn că, în cele din urmă, nu există un model unic de anchetă de teren şi nici o formă fixă de transcriere a rezultatelor cercetării”. Ca unul care am practicat cu acelaşi succes ambele tipuri de scriere, cu transscrierea aferentă, îmi încordez arcul atenţiei la reperele vizuale ca să mă adaptez semantico-pragma-hermeneutic. Ca brusc să-mi amintesc de o lucrare anterioară „Ceramica de Hurez”, publicată în 2005, la editura Contrast, sub egida Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani”, graţie reputatului romancier Dinu Săraru, precum şi de o alta, de mai dedinainte din 2002, „Cartea Slătioarei. Pagini de mărturii şi consideraţii etnologice”.
Într-o succintă Introducere (pp.7-13) Corina Mihăescu îşi prezintă metodologia cu atât de necesarele accente axiologice, ca de pildă cele puse pe ampla expoziţie naţională, pe centrul de olari, pe proiectul de cercetare, pe varietatea etnografică, bazată pe o îndelungă tradiţie materială şi spirituală de la un ţinut la altul. „O lucrare ca aceasta – mai citez – impune cercetări din perspective şi sub aspecte diferite: istoric, social, estetic, funcţional, material, tehnic şi economic, ceea ce presupune o abordare monografică interdisciplinară (de ce nu şi transdisciplinară? – n.m.), în măsură a reflecta realitatea complexă a centrelor de ceramică dintr-o zonă, la rândul ei complexă” (p.9).
Cu aceeaşi situaţie mă confrunt eu însumi în propriu-mi demers auctorial: ca, dincolo de tratarea sincronică şi diaconică, să rezolv dimensiunea actuală a ceremonialului/ ritualului de înmormântare/ moarte/ asigurarea posterităţii etc.
Una din concluziile Corinei Mihăescu pare – poate chiar este – valabilă mai la general: „Zona Olteniei se caracterizează printr-o unitate de cultură materială şi spirituală, care se explică, pe de o parte, prin remarcabila conservare a unor elemente de fond străvechi daco-roman, iar, pe de altă parte, prin asimilarea ulterioară, peste secole, a unor elemente externe eterogene, bizantine şi post-bizantine, sud-slave, orientale şi occidentale, rezultatul fiind o sinteză originală, un mozaic cu multe nuanţe, diferite şi, în acelaşi timp, cu o structură unitară”.
Ca să conchid eu însumi, optând pentru îndepărtarea de tiparul unei cercetări etnografice clasice, Corina Mihăescu a procedat kairotic. A proferat modelul cercetării globale, antropologic-culturale, întrucât, în descendenţa lui Claude Lévi-Strauss, într-adevăr etnografia, etnologia, antropologia sunt doar trei etape ale aceleiaşi cercetări. Apropierea ştiinţelor, transferul metodelor şi izomorfismul modelelor ca aspecte ale cercetării moderne, însuşi Traian Herseni le-a reconsacrat, ori Henri H.Stahl. Rolul integrator îi aparţine deopotrivă sociologiei şi etnografiei, discipline prin excelenţă sintetice şi multidimensionale. Iar cât priveşte restructurarea metodologiei în acţiune: Corina Mihăescu a deplasat accentul de pe aspectul exterior al faptelor spre interiorul acestora, în efortul de a căuta cauzele şi condiţiile care au generat întreaga evoluţie tipologică a instrumentarului tehnic. Prin apelul la ştiinţele conexe, prin reconsiderarea importanţei orale, un savant (cercetător) autentic ajunge la rezultatele pe care a mizat.
„Pe parcursul lucrării – apreciază Corina Mihăescu în nişte „Consideraţii finale” – s-au desprins, şi în acest sens/ două modalităţi de acţiune şi de înţelegere: una reflectată în păstrarea unor motive străvechi, ale căror semnificaţii sunt privitoare la sensuri adânci ale vieţii şi morţii şi, venind din timpuri îndepărtate, cel puţin de la daci, au rămas aceleaşi; alta caracterizată prin pierderea sensurilor adevărate ale ornamentelor care duce la păstrarea vechilor semne, golite de conţinutul lor originar, acestea devenind doar simple motive decorative, într-un timp care marchează în realitate o importantă răscruce în istoria gândirii artistice, încheind o îndelungată etapă istorică, pentru a face loc alteia a cunoaşterii ştiinţifice a vieţii”.
Este vorba – simt nevoia să mă pronunţ şi eu – de două mentalităţi: cea magico-mitică, ritualică, încă primitivă, în care omul şi natura nu s-au rpt unul de cealaltă, ci au coexistat simbiotic; şi cea simbolico-semiotică în care omul e prizonierul separării de naturalitate, al artificialului, al calculului artistic-creator al conştiinţei exprimate fie şi prin personarea subconştientului.
În această carte-album, Gorjul are câteva zeci de pagini (pp.161-217). Sunt prezentate atractiv centrele ceramice din Găleşoaia, Târgu-Jiu, Glogova, Stroieşti-Arcani, Ştefăneşti, Vârtop-Ciuperceni şi următorii olari: din Găleşoaia: Ion Coneru, Dumitru Coneru (fraţi), Nicolae Retezeanu, Dumitru Rovenţa, Ion Rovenţa; din Târgu-Jiu: Ion Retezeanu; din Glogova: Dumitru Catană, Vasile Guţă, Alexandra Guţă; din Stroieşti-Arcani: Dumitru Vlădoiu, Nicolae Berca; din Ştefăneşti: Ion Udroiu, Grigore Hănţulie, Gheorghe C.Ionete; din Vârtop-Ciuperceni: Vasile Cârpeanu, Aristică Băleasiu, Paraschiva Homescu (fiica olarului Gheorghe Crăciunescu), Ion Călescu, Vasile Iacob.
Paraschiva Homescu cânta Zorile, la mort, dimineaţa într-un fel, seara într-alt fel, iar la înmormântare, tot în alt fel.
De pildă dimineaţa:
„Scoală, Ioane, scoală,
scoal’ de mi te roagă
de trei cărturei;
cu veri de la ei,
casă ca să-ţi facă,
căscioară de brad,
cum ţie ţi-a fost drag.
Ia de mi te roagă
de trei cărturari
numele să-ţi scrie,
la buciumi de vie,
că fetele tale
struguri vor culege,
numele-or vedea
şi nu te-or uita.”
Apoi seara:
„Zorilor, surorilor,
de ce mi-aţi întârziat
şi nu te-au sculat,
că toţi s-au sculat
şi la vaci au dat.
Dar tu ai adurmit
somn nepomenit.
Scoal’ de mi te roagă,
dinsus de văioagă,
scoal’, te uită la vale,
de vezi cine vine;
Domnul Hristos vine,
întrebând de tine,
necuprins de jale.
El vine-ntrebând
de-un bolnav din sat;
pe tin’ te-a găsit
de mi l-ai primit
şi l-ai găzduit.
El, când a plecat,
sufletul ţi-a luat
cu el şi l-a luat,
ca să-l ducă-n rai,
c-acolo-i de trai.
Zorile se cântau şi la femei, şi la bărbaţi. La cei morţi de tineri, li se punea un steag de plop – ca un brad, la cap, lângă cruce.
În ziua înmormântării:
„Plângeţi voi patru pereţi!
Că de mine rămâneţi.
Plângeţi voi şi veciniori
şi mă petreceţi cu flori!
Că de-acuma înainte
nu mă mai vedeţi prin curte,
nici prin curte nici prin casă
nu mai sunt cu voi la masă.
Plângeţi voi patru hodăi
că m-au ajuns îngeri răi
ca să mă ducă cu ei.
Plângeţi voi, rudele mele,
petreceţi-mă cu smicele,
cu lumina de la stele,
de la stele, de la lună,
că n-o să mai fim împreună.
De-acum, nu m-oţi mai vedea
la tejghea şi la rindea,
făcându-mi tronul pe ea,
pe care să stau la sfat
cu voi ca un împărat.”
Dar stâlpul totemic din cimitir e şi obicei de nuntă: e stâlpul de probă, pe care ginerele trebuie să-l treacă. Atunci, e când se mărită fata, se pune un par înalt în curte, descojit, iar în vârf o batistă. Ginerele trebuie să se urce pe el să ia batista, apoi se duce cu ea în capul mesei, naşul trebuind să-i plătească bani peşin.
P.S. În aceeaşi tabără de cercetare am cules de la diverşi rapsozi o „Doină de jale”, o „Doină mioritică”, o „Balada a măicuţa care-şi aşteaptă feciorii, ce-s zeii ce nemuritori” şi „Balada morţii”.
Ion Popescu-Brădiceni, membru titular al Societăţii Naţionale de Filosofie, scriitor şi doctor în filologie
