Dincolo de noi e… lumea albă.
Suntem supuși „austrieci” încă unor tradiții care ne legitimează apartenența și în egală măsură angajamentul civic dintotdeauna în fața unui prezent asumat și păstrat cu grijă, ca și cum ar fi cea din urmă și ultima mărturie cu care putem, mai nou, antama istoria la timpul viitor. Vechile noastre prejudecăți s-au dovedit absolut păgubitoare și astăzi constatăm public, nonșalant, la scenă deschisă, că intențiile noastre bune s-au pierdut în neant și realitatea cu care ne confruntăm nu e numai într-o derivă mestecată leneș și imperturbabil pe toate canalele de știri, ci și foarte greu de recuperat, truda de zi cu zi nefiind decât un drum de la Ana la Caiafa, pe care-l parcurgem orbi și cu gândul nemărturisit doar la cei câțiva arginți pe care-i râvnim conștiincios.
Cineva care mărșăluiește dezinteresat între hotarele încă la locul lor ale județului nostru vede, fără vreun ajutor de altundeva, că parcă totul „dă s-o ia la vale”, urmare unor idei novatoare pe care le punem în practică asigurându-ne din toate părțile că toți, dar toți, suntem cu ochii închiși și că totul ni se întâmplă ca o dovadă de netăgăduit a înțelegerii lumii noi, pe care am așteptat-o spre a ne justifica unanim lipsa de idei și de răspundere în fața libertății de gândire și de acțiune ce ne-a fost egal repartizată. Avem pe retină încă neșterse urme din mai vechile călătorii în interes de serviciu, prin locuri dăruite de Dumnezeu, și amintirile ne tulbură și ne fac să râvnim omenește la un anume standard civilizator, iar gândul ne poartă leneș peste înțelesul de nedeslușit al atâtor contracte deja parafate, urmare cărora altfel ne va fi nouă astăzi și aici, în numele unor timpuri pe care le așteptăm demult și pe care poate chiar le merităm.
La ora când deja toamna a venit iarăși peste noi, sufocându-ne sub bogăția roadelor, județul se confruntă cu senzația ușor confuză că de peste tot răzbat însemnele unei erori finale. O ciudată stare de supraviețuire bunemeritată ne completează zilnic porția de viață și astfel, răbdători și-ncărunțiți înainte de vreme, răsturnați leneș în aceleași vechi fotolii delabrate, încercăm să ne ținem la curent cu ultimele noutăți în materie, tulburând cu răsuflarea noastră slab așternură pe geamul ferestrelor dinspre lume, umbra pământului încă fierbinte și din ce în ce mai decolorată de jur împrejurul nostru. Să fie vreun semn?
Acum câteva zile am făcut parte, nesperat, dintr-o delegație aproape oficială care s-a deplasat, urmare unei invitații în regulă, în județul vecin, Dolj, spre a fi prezenți și a lua act la fața locului despre „darea din nou în folosință”, în sfârșit, altfel zis, aduse iarăși la viață cu ajutorul unor consistente fonduri europene, a două dintre cele mai vechi și mai de fală cule oltenești: cea a Cernăteștilor și cea a lui Izvoranu – Geblescu de la Brabova, ele integrându-se împreună cu cea a lui Poenaru de la Almaj în ceea ce avem pretenția să se cheme „Oltenia cea frumoasă”. Albe, acoperite cu șiță nouă, cu ziduri groase și ferestre abia desenate pe întinderea pereților înalți, cu întrări grele care ascund obiecte de patrimoniu restaurate îngrijit, aduse la vedere și puse ca lumea în valoare în încăperi amirosind a busuioc și abia mai făcând față atâtor povești ale unor istorii frământate, care ne-au aparținut pe de-a-ntregul, cu bune și rele, și pe care avem datoria să le cunoaștem în amănunt și să le transcriem întocmai pentru generațiile viitoare.
Am ieșit din drumul mare până-n Filiași și am luat-o la dreapta pe-o uliță din localitatea Răcari, apucând printre dealuri frumos întocmite de mâna lui Dumnezeu, astăzi având satele mai mult goale, cu casele vechi rămase nespoite cu var de multă vreme, cu gardurile căzute și cu buruienile crescute pe puteri în dreptul porților, parcă dintotdeauna zăvorâte și strânse-n lanțuri grele de fier.
Ajunși, în sfârșit, la cula din Cernătești, aveam să constat că din pridvorul ei, de sus, de la ultimul etaj, lumea se vede tot atât de frumos ca și din pridvorul nostru de la Bălănești, din dunga Inoșii. Era liniște, cerul de un albastru uscat și razele soarelui căzneau cu grijă pe fețele vizitatorilor sincer mirate de ce-au putut găsi la fața locului – un palat țărănesc în toată puterea cuvântului –, cum puține au mai rămas ca să dea socoteală despre cei care-am fost o dată, pe timpuri…
I-am așteptat pe oficialii Doljului – pe președintele Consiliului Județean și pe Doamna primar a Craiovei, însoțiți cu alai de mașini negre din care-au descins curioși și hotărâți să facă față evenimentului – câțiva miniștri și secretari de stat, parlamentari, directori de instituții atașate culturii, oaspeți de prin județele megieșe, ambasadori din Macedonia de Nord și din Serbia vecină, altă lume îngrijit aleasă și… mulți gură cască. C-așa-i la toate sărbătorile obștești, unde se dă câte ceva și nu se cere la schimb mai nimic. S-a dat la lumea din primele rânduri, cu drept de bună întâmpinare, pâine rumenită întinsă-n sare după gustul fiecăruia, s-a vizitat totul pe fugă, s-au primit cu îngăduință explicațiile ghizilor dovediți a fi buni cunoscători, capabili să răspundă la orice fel de întrebări, puse chiar și de… ziariștii acreditați sau venind dinspre oricare eventuali curioși și, pe final, s-au făcut pozele de… protocol.
Am apucat câțiva, cu oarece noroc, să fim oaspeții unui vecin galanton și să ne dezlipim ca lumea cu pâine caldă făcută-n țăst de pământ, cu brâză proaspătă și cu praz oltenesc, îndemnați hotărât de gazdă și cu câte un ciocănel de țuică de-a nouă, din corcodușe numai de-ale galben-aromate. Ne-a fost îndeajuns ca să petrecem cu alți ochi în coloana de mașini drumul peste încă vreo trei rânduri de dealuri la fel de frumoase, dar sărace rău prin grija de azi a omului nou, puțin la număr și tot mai slab în puteri.
Ne-am rânduit sub îndrumarea organelor de ordine în parcări desenate îngrijit prin grădina culei Izvoranu – Geblescu din Brabova, în curtea căreia am fost întâmpinați de meșteri populari, de gospodine cu de-ale gurii de tot felul și de artiștii profesioniști ai ansamblului „Maria Tănase”: Niculina Stoican, Constantin Enceanu și Mariana Ionescu-Căpitănescu, vedete de top care nu și-au precupețit deloc talentul dimpreună cu toți dansatorii cu care au încins hore și sârbe ca la… Dolj. Nu mai puțin, poetul Mircea Dinescu – invitat special –, care-a cântat cu mult patos pe scenă, singur și hotărât, câteva din versurile de suflet din recenta-i carte de succes – „Corabia nebunilor”.
Cel mai de-al casei și cu vorba la obiect a fost boierul Geblescu, gazdă de seamă, îmbrăcat ca pe timpuri, acum cu haine din recuzita teatrului craiovean și întruchipat cu mult talent de actorul Nicolae Vicol, de loc din Târgu Jiu. El s-a adresat mulțimii oaspeților nerăbdători să vadă tot și să petreacă mult, dar și fețelor alese ale dregătorilor timpurilor de astăzi, veniți mai ales să bifeze evenimentul cum se cuvine și să se scalde pe-ndelete în mulțimea adunată „ca la moși” și nerăbdătoare să-și exprime sincer sentimentele „de aleasă dragoste și prietenie”. Vine timpul alegerilor și e bine să luăm… startul din timp…
Iată câteva cuvinte de aleasă simțire, copiate din discursul boierului Geblescu, singurul boier care a făcut o bună impresie asistenței și a fost chiar… credibil cu adevărat:
„Bună ziua,
Bună ziua, boieri dumneavoastră,
Onorată adunare,
Cu deosebită bucurie și plăcere, eu, boierul Geblescu, mă aflu în fața dumneavoastră, oaspeți ai mei de seamă, să vă aduc salutul meu cel mai sincer și să vă mulțumesc pentru alegerea de-a fi împreună, boieri dumneavoastră, la această mare adunare.
Pentru mine, vă spun sincer, este o ocazie specială deoarece această culă care a fost martoră a multor evenimente istorice și care poartă în sine o bogată moștenire culturală este, iată, readusă la viață și va străluci din nou.
Onorată adunare,
Trebuie să evidențiez importanța acestei cule boierești în peisajul nostru cultural și istoric. Această clădire, cu o arhitectură impresionantă și categoric cu o istorie îndelungată, este indiscutabil un simbol al rafinamentului bogăției noastre, a boierilor de aici. Vreau să cred că este un punct de referință și un motiv de mândrie pentru întreaga noastră regiune. Tot ce-mi doresc este să se păstreze autenticitatea și valorile arhitecturale ale culei. Veți vedea că restaurarea aceasta nu este doar o acțiune de conservare a patrimoniului nostru cultural ci și o modalitate de a ne conecta cu trecutul și de a înțelege mai bine istoria și identitatea noastră. Sunt convins că aceasta va deveni un loc în care istoria și cultura se vor împleti într-o poveste fascinantă.
Boieri dumneavoastră,
Astăzi sunt mândru să vă arăt rezultatul acestui proiect de restaurare, când cula stăluceste cu fațadele ei renovate și cu mobilierul și decorațiunile autentice aduse la viață. Această restaurare este un testament al iubirii și al respectului față de trecutul nostru și o moștenire pe care o lăsăm generațiilor viitoare.
În încheiere, onorați invitați, vă poftesc să vizitați această culă boierească restaurată, să vă pierdeți în povestea ei și să vă bucurați de atmosfera unică pe care o are.
Vă mulțumesc, boieri dumneavoastră!”
Boierul tot boier, îmbrăcat în haine scumpe, a vorbit frumos, a spus cam tot ce se putea spune pe față, a dat masă pe săturate la toată lumea, a plătit bine lăutarii și-a aprins și focu’. Dar a aprins și focul inimilor celor care ar trebui să vegheze, să facă treabă, să caute bani și mai ales să nu… doarmă. Am plecat în fapt de seară spre casă, la Gorj, cu gândurile și nădejdea ușor răvășite. „Ăștia” de la Dolj, din trei cule pe pământ, au reabilitat pe fonduri, cu banii altora, două dintre ele, pe care le-au integrat unui circuit cultural-turistic menit să trezească interesul pentru „Oltenia cea… frumoasă”.
Noi avem mult mai mult patrimoniu deja „în funcție” – culele Glogoveanu, Cartianu, Cornoiu și Tătărescu –, „umblăm” de ceva vreme cu bani de jur-împrejurul celor de la Șiacu și Groșerea, le-am cam pierdut „definitiv” pe alte două sau trei și nu zicem nimic. Și nu facem nimic. La întâlnirile „de Sărbătoare”, organizate cu fast și vorbe multe de către Consiliul Județean Dolj, ai noștri n-au făcut deplasarea, au avut treabă multă între hotarele administrate doar de ei. Măcar să fi văzut că se poate, că e loc, măcar să fi luat cuvântul și să se laude că și la noi „se lucrează” și că „Oltenia cea… frumoasă”, musai ne cuprinde și e chiat mai multă pe locurile noastre, și că doar un parteneriat interjudețean cu noi, cu cei de la Mehedinți, cu Vâlcea, cu cei de la Olt, cu Teleormanul și cu Argeșul va face să apară pe o… hartă culturală, mai nou, o „regiune a culelor” și parcursul unui traseu al acestora ar genera punctele atât de necesare înscrierii Culelor Olteniei pe o listă UNESCO, pentru care batem din picior de mai bine de 30 de ani, fără vreun rezultat și fără nădejde…
Rămâne ca și generațiile viitoare de „șefi de județe” să aibă treabă și să cheltuie „pe furiș și cu socoteală” banii publici.
Până atunci, „reproșindu-i” președintelui de la Dolj că și-l asumă pe Brâncuși de fiecare dată, chiar cu obstinație, pe motiv că „la Craiova s-a născut a doua oară”, răspunsul a fost că „dacă n-o facem noi, cineva trebuie”… Așa că, aviz amatorilor, trageți degrabă spuza pe turta noastră, că altfel ne uită lumea și noi rămânem să cântăm pe la mesele altora, care ne bagă-n seamă câtă vreme-și fac cu noi planul de… încasări. După aia, „ura și la gară”… Și trenurile merg cum merg…
Vorba unuia hâtru, cu buletinul vechi rău, rămas „la țară” să măsoare lumea de pe „banga” lui de fier din fața porții, de unde prefiră evenimentele vieții, atâtea câte se mai întâmplă pe ulița „principală”, unde stă el cu casa:
„Bă, de n-om ajunge noi să facem patru zile cu caru’ pân’ la Craiova și să mai așteptăm alte trei cu nopți cu tot, chinuindu-ne pe-o cergă cu paie între loitre și ținând la îndemână biciu’ din motive de „secoritate personală”, până să apucăm rând „la regiune” pentru o adeverință de doar 4-5 rânduri, semnată „s.s. indescifrabil” și care să ne ajute musai la nici noi nu mai știm la ce!?…”
Să-i așezăm la icoană spusa lui Arghezi, doar ea ne mai arată „azimutul” și ne ține în starea de-a mai face câte ceva pe lângă casă: „Gorjul e o regiune de surprize (…). Întâi căci se cuvine să fie pus întâi, e gorjeanul. E el român, e el oltean, dar e mai mult decât atât, cu toate că va fi prea deajuns să rămâie şi fără alte originalităţi. E altfel de român şi altfel de oltean. Gorjeanul comparat cu ceilalţi români, consideraţi pe judeţe, are nu ştiu ce are, ceva ca un lipici al lui, o noimă de aristrocraţie (…). Gorjeanul are stilul lui în vorbă, în port, în inteligenţă. Aş pune rămăşag că nu-i în tot judeţul un singur prost. În felul lui, fiecare gorjean este o individualitate.”
Oare? Și totuși, dincolo de noi e… altă lume!
Vasile VASIESCU
