La o săptămână după Sărbătoarea Cincizecimii, a Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, credem că e bine să vorbim despre catehezele biblice, dar, să începem cu Biblia sau Sfânta Scriptură, scrierea sacră pentru aproape două miliarde de oameni, deci pentru o treime din populaţia planetei noastre atât de frământate şi atât de zbuciumate în ultima vreme! De la an la an, Biblia rămâne cea mai citită, cea mai discutată şi disputată scriere care se tipăreşte mereu cam la 30 de milioane de exemplare pe an, ajungându-se, poate, la aproximativ 150 de miliarde de exemplare în total, de când Gutenberg a descoperit «galaxia» tiparului, la 1453, şi a făcut din Biblie primul său proiect în spiritul inspiraţiei divine! De altfel, Biblia este scrierea sacră a creştinilor; un tezaur al înţelepciunii şi al inspiraţiei care a ghidat generaţiile de-a lungul timpului. Este cea mai importantă sursă pentru cultura europeană şi vestică în general, cea mai completă istorie universală pe care o posedăm despre trecutul omenirii. Biblia sau Sfânta Scriptură ne convinge că Dumnezeu nu acţionează într-un vid cultural şi atemporal, ci în istoria concretă a oamenilor pentru a ne arăta modul cum Atotputernicul Stăpân al istoriei şi Preaînaltul tuturor timpurilor, a acţionat în istoria privilegiată a oamenilor care au trăit în timpurile biblice, când aceştia ne-au lăsat o preţioasă mărturie despre experienţa lor cu Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului!
,,Scripturile sunt pline de tămăduiri”! (Sfântul Vasile cel Mare)
Astăzi, vom aborda partea de început a catehezelor biblice, legate de Sfânta Scriptură, sau Biblia. Și vom vorbi despre terminologie, despre autorii scrierii sfinte şi despre ceea ce cuprinde, urmând ca să prezentăm ulterior şi alte elemente ale elocinţei biblice! Termenul de «scriptură» provine de la cuvântul latinesc «scriptura» care tradus înseamnă «scriere», ce scoate în evidență marea diversitate de autori, genuri literare și momente din istoria universală. Termenul de «biblie» provine de la cuvântul grecesc «ta biblia» care tradus înseamnă «cărțile», ce scoate în evidență unitatea sfintelor scripturi și faptul că Dumnezeu este autorul Prim al Cărţii. Autorul principal este Dumnezeu, iar, autorii secundari sunt cei înzestraţi de Bunul Dumnezeu! Cea mai bună modalitate de a demonstra acest lucru este chir acea relaţie dintre Creator şi creaţia Sa! Astfel, Atotputernicul Dumnezeu a «inspirat» gânduri profunde, idei creatoare, limbi şi limbaje ale comunicării, stiluri de viaţă, voință puternică, energie luminoasă, lucrări tainice, emoții empatice şi sentimente trainice în autori umani, pentru a scrie ceea ce dorea El ca ei să scrie! Apostolul Pavel, în cea de-a doua scrisoare către Timotei ne spune că «Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu» (2Tim 3,16), iar, Cuvântul folosit aici şi tradus literalmente înseamnă «suflarea lui Dumnezeu», adică, Duhul Sfânt e cel care i-a inspirat pe autori să înregistreze, fără eroare, adevărurile necesare pentru Mântuire. De aceea, «inspirație» nu e un lucru în exclusivitate divin, dar nici un simplu sigiliu sau ștampilă de aprobare. «Inerenţa» biblică este o cateheză ce face referință la faptul că fiind inspirată de Dumnezeu, ea nu poate conține nici o eroare sau greșeală fortuită! Scriptura este inerentă în sensul că ea inspiră mereu doar adevărul și niciodată falsitatea, aşa cum se întâmplă în ultimii ani, când manipularea prin minciună şi prin ştiri false constituie o intoxicare mediatică de sorginte politicianistă! Noi știm că Biblia este adevărată din moment ce ea vine de la Dumnezeul care nu poate să ne înșele și nici nu poate să fie înșelat, mai ales că, după cum cuvântul lui Dumnezeu a devenit asemenea nouă în toate cele, în afară de păcat, la fel şi cuvintele lui Dumnezeu au devenit asemenea vorbirii noastre în toate modurile, în afară de greșeală. Cu toate că scripturile sunt în totalitate adevărate, acest lucru nu înseamnă că ele sunt și ușor de înțeles, deoarece, unii le pot interpreta într-un mod greșit sau nu pot înțelege la ceea ce se referă, pentru că nu vorbim doar despre o simplă descriere a lucrurilor. Biblia este Literatură Sacră, fiindcă Dumnezeu este Cel care a scris-o din moment ce Dumnezeu este autorul Care folosește limbajul uman și forme și genuri literare, iar, pentru a înțelege semnificațiile scripturilor, va trebui să înțelegem mai întâi aceste forme literare. Sunt multe exemple de scrieri legale, narațiuni istorice, mituri bazate pe un limbaj simbolic, profeții apocaliptice, biografii antice, dialoguri bazate pe înțelepciune, cântece sau poezii dramatice. Se ştie că literatura antică nu a fost scrisă în același mod precum literatura modernă, de exemplu, nuvelele sau textele istorice. Pe lângă toate acestea, va trebui să ținem seama și de intenția autorului, adică, va trebui să avem în vedere timpul scrierii şi viaţa autorului, cultura acestuia, formele literare şi modul de gândire al vremii, dacă dorim să descoperim ceea ce intenționează uneori autorul! În cadrul catehezei biblice, un rol important îl are «canonul», care în limba greacă era folosit pentru «regulă», iar, cărțile structurate în canon erau alese cu grijă şi cu mare atenţie, fiindcă ele se potriveau regulii sau măsurii credinței. Cu alte cuvinte, «Canonul» Sfintei Scripturi este lista oficială de cărți inspirate ce formează Biblia. Canonul Sfintei Scripturi cuprinde 73 de cărți, adică, 46 de cărți ale Vechiului Testament şi 27 de cărți ale Noului Testament. În Biserica primară au existat multe dezbateri prin care s-au stabilit care cărți sunt inspirate și care nu, iar, această diferenţiere s-a făcut la Conciliul de la Cartagina din anul 397, pentru a determina Canonul Sfintei Scripturi, când s-a convenit ca o carte, ca să fie inspirată și introdusă în slujbe religioase, trebuia să fie Ortodoxă, apostolică și universală. Acest canon este diferit de cel protestant, care susține și conține numai 39 de cărți ale Vechiului Testament. Cărțile Deuterocanonice sunt acele cărți ale Bibliei scrise în limba greacă, pe care protestanții nu le acceptă! Aceste cărți au fost scrie în limba greacă spre deosebire de restul Vechiului Testament, care a fot scris în limba ebraică. Au fost scoase din canonul protestanţilor de către Martin Luther, fiindcă erau considerate contrare ideilor sale de credință, mai ales despre iad sau purgatoriu.
,,Biblia nu este doar o carte – este putere vie”! (Napoleon Bonaparte)
În acest sens, apocrifele sunt cărți care au fost respinse din canon, precum 3 și 4 a Macabeilor, Cartea lui David, Evanghelia lui Toma şi alte traduceri importante ale Sfintei Scripturi, cum ar fi: Canonul palestinian – acceptat de către evrei, scris în ebraică, dar care nu conține cărțile deuterocanonice. Septuaginta (LXX), deci, fiind acceptat de evrei, greci și de primi creștini, scrisă în greacă, și conține cărțile deuterocanonice. Cartea se numește «Septuaginta» de la cei 70 de traducători, care au contribuit la traducere. În schimb, «Vulgata», cum apare la catolici, va fi acceptată de Biserică, scrisă în limba latină, și conține toate cărțile Vechiului și Noului Testament. Această traducere a fost făcută de către Sfântul Ieronim. Vechiul și Noul Testament sau Sfânta Scriptură este una singură, deoarece, din moment ce Cuvântul lui Dumnezeu este unul. Astfel, Vechiul Testament este o pregătire pentru Noul Testament. Spre exemplu, jertfa lui Isaac, fiul lui Abraham sau jertfa Lui Iisus Hristos pot fi considerate argumente de susţinere a unicităţii Sfintei Scripturi! În scripturi, cuvântul veșnic al lui Dumnezeu vine la noi în Taină, adică, Taina Cuvântului Lui Dumnezeu este mult mai mare decât cuvintele conținute în scripturi, care nu nu conțin cuvinte din trecut, ci sunt o întâlnire cu Cuvântul lui Dumnezeu Cel viu și veșnic. Astfel, creștinismul nu este o religie a cărții, ci a Cuvântului Lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos Cel viu și întrupat, aşa cum îl percepem îm ortodoxie! De altfel, sensul Sfintei Scripturi nu este doar unul strict literal, adică, sensul și intenția autorului, a limbii originale, a contextului istoric, și a formei literare, chiar dacă toate celelalte sensuri spirituale se bazează pe sensul literal. Referindu-ne la sensurile spirituale, vorbim despre cel «alegoric», adică, înțelegerea modului în care evenimentele din istoria mântuirii l-au prevestit pe Hristos și Biserica Sa. Acest sens conduce la credință. Sensul «moral» ne învață cum să acționăm şi ne conduce la caritate. Sensul «anagogic și ceresc» ne îndreaptă spre măreţia cerului şi duce la speranță. Dacă vorbim despre modul cum citim Sfânta Scriptură, cu ajutorul Duhului Sfânt avem în vedere trei principii: citirea scripturii cu atenție asupra conținutului și unității întregii Sfinte Scripturi, citirea unui singur pasaj în contextul și în relație cu alte texte şi chiar citirea în tradiția vie a Bisericii, cu mare atenție față de analogia credinței. În noi pare a convieţui o dublă paternitate – una adevărată și una falsă – care ne dă viață și respectiv, moarte. Deseori, ea se manifestă ca neîncredere (neascultare) sau ca încredere (ascultare de Iisus), fiindcă El este Dumnezeu („Eu-sunt”), Fiul egal cu Tatăl, care este în totalitate numai Iubire. Acest adevăr, care ne eliberează de minciuna care ne ține robii falsei imagini despre Dumnezeu și despre noi, ne ajută să-L recunoaștem pe El ca Tată și pe noi ca pe fiii Săi iubiți. (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
