În cele patru decenii fără un an, prietenul meu i-a învățat istorie pe copiii din 39 de promoții școlare. Pe unii i-a învățat și limba română, și religie, și limba germană. Copiilor din 17 promoții le-a semnat actele de studii care atestau absolvirea celor opt clase de învățământ gimnazial. În calitatea lui de profesor și de istoric, și-a dedicat mare parte din timp și multă energie cinstirii memoriei eroului Victor Popescu, fost învățător și director al școlii din Valea cu Apa și inițiator al mișcării de rezistență (de partizani) din istoria noastră modernă. Împreună cu profesoara Liliana Trestianu a amenajat în incinta școlii un spațiu dedicat eroului, iar începând din 1987 a inițiat, cu sprijinul neostenitului și altruistului Dan Neguleasa, seria de simpozioane dedicate istoriei localității Valea cu Apă și învățătorului-erou. În anul 1996, la inițitiva profesorului D. Cauc, s-a constituit un Comitet de organizare a unor ample manifestări, prilejuite de împlinirea a 110 ani de la nașterea celui mai vestit cetățean al comunei, Victor Popescu. Comitetul de organizare a fost format din Dumitru Cauc, Antonică Belgiu (primarul comunei) și Ion Vulpe (inginer și director al întreprinderii miniere Roșia-Jiu, fiu al satului Roșia-Jiu). Desfășurate pe durata săptămânii 14-19 octombrie, cu participarea a „peste 50 de veterani de război, din București și din țară, conduși chiar de președintele Asociației Veteranilor de Război”, a autorităților și a unui numeros public, manifestările s-au dovedit a fi înălțătoare momente de istorie trăită. Dumitru Cauc își vede visul împlinit în momentul în care „Adrian Gorun – inspectorul general al ISJ Gorj – citește Ordinul de ministru de atribuire a denumirii Școala Gimnazială <<Victor Popescu>> Școlii Gimnaziale Valea cu Apă” și când au fost sfințite „tabloul și monumentul dedicate lui Victor Popescu.” Izbânda sa este deplină în „anul 2000 când pe monumentul ridicat în 1996 a fost amplasat bustul eroului, iar în anul următor s-a inaugurat Parcul istoric Victor Popescu, aflat în fața școlii cu același nume”. Stăruința prietenului meu pentru cinstirea memoriei învățătorului și a celor zece eroi martiri, executați de autoritățile germane de ocupație în iulie 1917, nu s-a încheiat. Cu prilejul comemorării a 100 de ani de la acel asasinat, prilej cu care s-a sfințit placa memorială cu numele martirilor, pe Dealul Aniniș din Drobeta-Turnu Severin, Dumitru Cauc a fost ales „președinte al Comitetului de ridicare a unui monument dedicat lui Victor Popescu și celor zece martiri, pe locul unde s-a amplasat placa omagială”. În Comitet, au mai fost aleși Nicu Mitroiu (vicepreședinte), Tudor Rățoi (prestigios istoric), Tudor Oiță (primarul comunei Negomir) și Gheorghe Bilea – membri.
În istoria satului Valea cu Apă și a comunei Fărcășești nu cred să existe mulți oameni care să fi făcut pentru acele locuri câte a făcut Dumitru Cauc. În ce privește istoria meleagurilor în care și eu m-am născut și am copilărit (satul Roșia-Jiu), D. Cauc a realizat – singur – de zeci de ori mai mult decât au realizat laolaltă toți intelectualii care își revendică obârșia în acel habitat. Cercetările realizate de el acoperă aproape toate aspectele viețuirii în satele care alcătuiesc comuna Fărcășești: Învățământul din Fărcășești în perioada interbelică; Școala din Fărcășești la sfârșitul secolului al XIX-lea; Învățătură și cultură în Fărcășești; Legendele locului; Pagini din istoria școlii. Începuturile; Pagini din istoria organizării administrativ-teritoriale; Pagini din istoria localității. Satul Roșia-Jiu; Pe drumul afirmării științei de carte; Pagini din istoria localității. Evoluția așezărilor umane. Satul Fărcășești-Birnici; Pagini din istoria localității. Evoluția așezărilor umane. Satul Fărcășești-Moșneni; Pagini din istoria localității. Evoluția organizării administrativ-teritoriale; Pagini din istoria satelor comunei Fărcășești. Satul Rogojel; Pagini din istoria satelor comunei Fărcășești. Satul Timișeni; Pagini din istoria localității. Aspecte privind evoluția școlii; Pagini din istoria localității. Aspecte din activitatea edilitar-gospodărească la sfârșitul secolului al XIX-lea; Pagini din istoria localității. Biserica și sătenii; Învățământul din comuna Fărcășești în anii 1965-1989; Pagini din istoria localității. Evoluția așezărilor umane. Satul Valea cu Apă; Pagini din istoria localității. Evoluția așezărilor umane. Satul Peșteana de Jos (I, II); Fărcășești, călătorii în timp; Satele noastre. Peșteana de Jos; Eroii noștri în Marele Război pentru Întregirea Neamului; Băncile Populare din comuna Fărcășești; Victor Popescu în Războiul pentru Întregirea Neamului; Învățătorii noștri în deceniile de după Marea Unire; Crinul satelor. Satul Rogojel; Crinul satelor. Satul Timișeni – un loc binecuvântat de Dumnezeu; Crinul satelor. Satul Roșia-Jiu (I, II); Crinul satelor. Satul Valea cu Apă; Pledoarie pentru renașterea satului românesc (I, II); Resfințirea bisericii din Zătreana, pledoarie pentru perenitatea satului românesc.
Alte cercetări și studii privesc oamenii locurilor și oamenii dragi sufletului său: Victor Popescu, erou și învățător martir; Victor Popescu în Războiul pentru Întregirea Neamului; Victor Popescu – erou și luminător al satului; Oameni și locuri. Inginerul George Bănete – o viață sub vraja muzelor (I, II); Oameni și locuri. Vasile Vulpe – un împătimit al suferinței pentru Basarabia (I, II); Oameni și locuri. Învățătorul Nelu Popescu; De vorbă cu timpul… Inginerul Ilarie V. Pupăzan; De vorbă cu timpul… Preotul Ion Diaconescu, păstor vrednic al obștii sale; Jurnalul unui participant la Războiul pentru Întregirea Neamului. Ion Busuioc din Fărcășești; Mari spirite culturale ale Olteniei. Profesorul Dinică Ciobotea – o viață dedicată cercetării istorice; Oltenia istorică l-a cinstit ce istoricul Dinică Ciobotea la împlinirea a 70 de ani de viață; Ideile și faptele mărețe ale oamenilor de lângă noi. Alin Demetrian – o carte de suflet; Mari spirite culturale ale Olteniei. Eugen Petrescu; Omagiu dedicat unui istoric de mare valoare – Tudor Rățoi; Nestor Vornicescu, cugetător, lucrător fără odihnă și păstor al Olteniei; Profesorul Mite Măneanu, o carte bună de citit și de învățat. Dumitru Cauc a scris 14 studii și articole despre Memoriile de război ale ofițerului Ion Mara, 8 studii în volume colective dedicate Războiului Întregirii Neamului și Încoronării Regelui Ferdinand, mai multe studii despre domeniul mănăstiresc din Oltenia, articole despre foști profesori ai lui și despre colegul de facultate, fostul ministru, Vasile Pușcaș.
Comunei sale natale, Negomir, i-a dedicat o monografie de referință, în două volume: Oamenii și mediul, societate și economie (vol. I), Viața spirituală a localității (vol. II). D. Cauc mi-a mărturisit că gândul de a scrie despre satul său l-a urmărit din anul al II-lea de facultate, când – în timpul practicii la Biblioteca Centrală Universitară – a găsit în depozitul bibliotecii manuscrisul Monografia comunei Raci (17 pagini), scris în 1903 de învățătorul Constantin Alexianu. Pentru scrierea monografiei Negomirului, publicată în două ediții (2016, 2017), Dumitru Cauc a cercetat peste 500 de dosare în Arhivele Naționale București, Gorj, Dolj, Mehedinți. În coautorat (Dumitru Cauc, Gheorghe Popescu, Dumitru Rătezeanu) a scris Timișeni – Gorj – Satul ce se stinge (2020). În 2011, a publicat lucrarea Contribuții la cunoașterea domeniului mănăstiresc din Oltenia. Cartea de suflet a lui Dumitru Cauc pare a fi Victor Popescu – simbol al luptei poporului român pentru întregire națională, tipărită și aceasta în două ediții (2021, 2022).
Vreme de peste 20 de ani, D. Cauc a fost responsabilul Cercului metodic al profesorilor de istorie din școlile așezate în arealul văii Jiului. Încredințându-i această responsabilitate, cei din conducerea învățământului îi recunoșteau calitățile profesionale, metodice și organizatorice. Prietenul meu este membru al Societății de Științe Istorice din România, filiala Gorj, și în Consiliul Științific al Centrului de Cercetări Istorice „Dumitru Bălașa” din Râmnicu-Vâlcea. Pentru activitatea la catedră a primit în 1989, prin Ordin al ministrului Învățământului titlul de Profesor evidențiat, pentru munca de cercetare Societatea de Științe Istorice din România i-a acordat, în 2017, premiul Constantin C. Giurescu, pentru activitatea civică și culturală a fost răsplătit cu: Diplomă de Excelență din partea Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” (2018), Diplomă Aniversară acordată de aceeași Asociație, Diplomă de Onoare acordată de filiala Dolj a Asociației Naționale Cultul Eroilor (2016), Înscris de Onoare al Inspectoratului pentru Cultură al județului Gorj (2016). În semn de recunoaștere a întregii strădanii de dascăl, de cercetător și de cetățean, Consiliul Local al Comunei Fărcășești i-a acordat, în anul 2018, titlul de Cetățean de Onoare. Nu a primit niciun fel de recunoaștere din partea conducerii învățământului pentru cei 19 ani munciți după 1990. A plecat la pensie într-un deplin anonimat. Ca să îl consolez, îi spun că nu a fost și că nu este singurul. Despre starea sa sufletească la 70 de ani, Dumitru Cauc consemnează: „Nu am regrete, Dumnezeu m-a binecuvântat cu multe daruri, unele chiar nesperate. […] Tot ce am putut realiza a fost doar strădanie și binecuvântarea Celui de Sus. […] Totuși, sunt mâhnit de faptul că, deși am slujit istoria ca dascăl cu pasiune și dragoste, cu multe realizări, zic eu, nu am primit niciodată gradația de merit ca profesor de istorie, ultima dată opunându-se un lider de sindicat pe care, l-a începutul carierei sale, l-am susținut, l-am promovat și l-am încurajat. Am primit gradația în alte perioade, ca director, dar viața mea a fost istoria.”
Afirmam supra că pentru Mitică scrierea de suflet pare a fi cartea despre Victor Popescu. Mie cele mai dragi îmi sunt scrierile despre satul meu, Roșia-Jiu, cel mai frumos sat până în 1968, sat care de atunci moare încet… Ca de altfel și satele Rogojel și Timișeni, ce până în același an alcătuiau comuna Roșia-Jiu. Atestat documentar în 1604, brăzdat de brațele Tismenei și mărginit de Jiul a cărui luncă îi hrănea pe roșieni și pe timișeni, și pe rogojeni, Roșia-Jiu este acum un cătun părăginit și pustiit. Cea mai mare parte a vetrei satului este o imensă groapă – numită carieră – pădurea dinspre Negomir, asemenea, lunca mănoasă a Jiului a dispărut la fel ca proprietățile funciare ale oamenilor, iar cei mai mulți roșieni – la fel ca mulți timișeni și rogojeni – s-au împrăștiat în cele patru vânturi sau își dorm somnul de veci în cimitire. De fapt, nici cimitirele vechi nu mai sunt ale lor. Nici cea mai veche biserică nu mai este a roșienilor. Pentru satele fostei comune Roșia-Jiu, dar și pentru altele, din Fărcășești, Negomir, Mătăsari, mineritul a fost cea mai mare nenorocire. Când scriu aceste rânduri, îmi amintesc de strădaniile inginerului Gheorghe Bănete și ale profesorului Dumitru Ișfan (primar, respectiv, viceprimar ai Fărcășeștiului) pentru a găsi măcar 10% din pământurile furate, mai întâi, de colectiv și, apoi, de minerit. Îmi vin în minte filmul Apocalipsa de la Fărcășești, pe care l-am făcut în 1993 cu regretatul reporter Martiniuc, de la TVR, și legea pe care am reușit să o obțin în Parlament, în 1994, care obliga Regia Lignitului să refacă terenurile distruse de minerit și să le pună la dispoziția Comisiilor de fond funciar spre a fi restituite proprietarilor. S-a ales praful și de lege, oamenii au murit, iar „exproprierile pentru cauză de utilitate publică” au distrus total satele comunei Roșia-Jiu.
Mă rog la Dumnezeu să-i dea sănătate lui Mitică pentru a termina de scris monografia comunei Fărcășești și, implicit, a satului Roșia-Jiu.
Transcriu aici un fragment dintr-o mai veche corespondență a noastră „[…] Deși știi, se cuvine să îți spun încă o dată că îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut, pentru tot ce faci și pentru tot ce vei face pentru locul acela și că te prețuiesc nemărginit pentru ce însemni pentru mine. Ești un reper pentru generația noastră de intelectuali! Tu – prin munca ta – nemurești acele locuri! Sunt fericit în prietenia noastră! Mă rog Bunului Dumnezeu să fiți sănătoși și să-ți împlinești toate visurile!”.
Gheorghe Gorun
