Timiditatea ca blestem (reflecţii)
* Un om profund este acela care-şi ratează fericirea.
* Individul X e prea plin de el ca să-nţeleagă poezia.
* Tristeţea se regenerează, fericirea nu.
* Un cer fără stele – un cer fără idealuri.
* Legile scrise de Dumnezeu nu se citesc printre rânduri.
* Iluzia omoară realitatea prin explozie.
* Timiditatea ca blestem – să nu poţi juca teatru nici măcar pe-o scenă a vieţii.
* Nu de viaţa de apoi mi-e frică, ci de lumea de apoi. Lumea de apoi e lumea de azi trecută prin cimitire.
* A fi om – a te despovăra de vanităţi, orgolii şi realizări.
* Iubeşti cu adevărat o femeie, atunci când îi iubeşti şi urmele pe care calcă.
* Femeile te părăsesc în fiecare zi. Aşa că trebuie să înveţi să fi părăsit.
* Nicio stea nu cade în acelaşi loc. Dacă ar cădea, pământul s-ar deforma.
* Decepţiile te îmbătrânesc mai mult decât nerealizările.
* Odată ajuns în Rai, artistul caută o fereastră deschisă spre Iad, pentru aerisire.
* Unii vor să pară sinceri şi îşi scot la suprafaţă ipocrizia. O ipocrizie curăţată de scame.
* Mai periculoasă decât paranoia funcţiei este paranoia pierderii funcţiei.
* Marile prostii le-am învăţat de la oamenii deştepţi.
* O poruncă: cuvântul are alchimia lui; nu-l tociţi!
* Gratitudinea a devenit o piesă de muzeu. Ştergeţi-o de praf!
* Să nu ceri de la Dumnezeu mai mult decât poate duce un înger în traistă.
* Frica de moarte este, de fapt, frica de-a te naşte încă o dată.
* Prostia, atunci când se maturizează, devine periculoasă.
* Să ai o linişte sufletească aşa cum intră soarele pe fereastră.
* A te adapta foarte uşor, este o dovadă de mediocritate. Oamenii profunzi îşi aleg locul.
* Frustrările mele, nemărturisindu-le, mă ajută să trăiesc.
* A avea un model în viaţă, nu înseamnă a te modela după el, ci a te îndepărta de model pe urmele lui.
* Nu poţi să-i ceri unui cui să nu lase o urmă. Şi cuiul are un rost pe lume.
* E atâta minciună în adevărul meu!
* „Veşnicia s-a născut la sat.” (Lucian Blaga) Poate şi absurdul.
* Un îndrăgostit nu-şi mai aparţine; e supus unei emoţii nematurizate.
* Tristeţea este cel mai profund sentiment. Prin ea bucuria se maturizează.
* O timiditate se consolează cu o altă timiditate.
* Nu am reuşit să scap de timiditatea. Înaintând în vârstă, a început să-mi fie ruşine cu ea.
* Să nu ne detaşăm de grijile de fiecare zi; că ele ne ţin în viaţă!
* Părăseşte-ţi poezia din tine, din când în când, ca să poţi să creezi!
* Se poate fura o idee, dar nu o iluzie. Iluzia are autoprotecţie.
* Cei care mimează generozitatea, adâncesc mai mult amăgirea decât zgârciţii.
* Un lup singuratic e nostalgic, nu înfometat.
* Orgoliul şi vanitatea sunt surori; numai că vanitatea e mai agresivă.
* A mima emoţia – adică a îngropa-o.
George Drăghescu
O poezie pentru zile mari!
George Drăghescu scrie poezie cum respiră. Asta e starea lui naturală. De scriitor de poezie.
Adică de individ care aleargă după himere din dorinţa şi nevoia de a arăta că ele, himerele, chiar există, că pot face parte din viaţa noastră cu condiţia de a înţelege că viaţa însăşi e cea mai frumoasă himeră din lume!
Din această pricină, în sensul larg al cuvântului, George este autodidactul absolut. El a căutat în sine şi şi-a însuşit o serie de taine ale scrierii pe care nimeni altcineva nu i le putea spune!
De aici o poezie a interiorizării, a lumii din sine, pe care o pune faţă în faţă cu lumea exterioară, punându-te la rândul tău pe tine, cel care o citeşte, să alegi universul pe care îl consideri ca aparţinându-ţi.
De aici apetenţa pentru scrierea aforistică, pentru poemul de mici şi foarte mici dimensiuni sau pentru haiku.
Altfel spus, George nu scrie o poezie de toată ziua şi de toate zilele, ci o poezie a esenţelor tari. Nu îmi vine o altă comparaţie în minte decât aceea că poezia lui este asemănătoare sticluţei cu agheasmă de la icoană ori micului şip cu parfum al bunicilor noştri cumpărat cândva de la oraş şi folosit cu zgârcenie doar la zile mari!
Pentru mine, cam o astfel de poezie scrie George Drăghescu! Pentru zile mari!
Ion Cepoi
