Un oraș îmbătrânit, cu biroul populației reșapat pe furiș, încearcă să-și aroge o tinerețe pe care n-o poate justifica în nici un fel și pe care nici măcar n-o mai merită. La noi, lumea pare a sta pe loc. Definitiv și… irevocabil.
Manageri uitați în scaunele unor instituții de cultură de care nu se mai interesează nimeni, nici chiar cei ce se cheamă a fi ordonatori de credite – drept dovadă interimatul multora prelungit în mod nejustificat – sunt încremeniți definitiv în niște proiecte prăfuite, moștenite cu copy paste de pe vremea unor Papură-Vodă, mulți trecuți la Domnul fără remușcări profesionale și cu eventualele datorii prescrise. Se știe că la mijloc sunt doar oarece interese politice de care beneficiază, pe bani mulți, așa-ziși șefi proveniți din următoarele eșaloane ale puterii. Iar alții, și ei tot sefi, urcați greu, cu acte-n regulă în scaunele boierești, urmare unor examene pe care le-au luat, în ultimă instanță, cum doar ei știu și… restu’ lumii, au confirmat imediat, așa cum era de așteptat: nu au idei, nu sunt racordați la ceea ce se întâmplă instituțional în jurul lor, merg prea încet reușind să calce și de două ori pe-un loc, pot performant să doarmă pe ei și au numai pretenții… de ordin personal. S-ar părea că într-o atare stare de fapt, „salvarea” va să vină, la o adică, tot dinspre zona politică. De curând, urmare unor cutume democratice perfect asimilate, au desființat peste noapte niște organizații – una dintre ele fiind considerată cea mai… puternică – reușindu-se astfel să scape într-un mod onorabil de șefi. Fără vărsare… de sânge. Bieții de ei, „să remâie fără coledzi!?”. Mă tem că e singura soluție aplicabilă și în plan cultural. Altfel, nu ne rămâne decât să devenim nostalgici și să trăim doar din amintiri.
Acum… 30 de ani, lua naștere la Târgu Jiu, instituțional vorbind, Teatrul Dramatic Elvira Godeanu. Era atunci o instituție complet nouă și insinuarea ei între toate celelalte a însemnat în epocă un act cu adevărat de curaj, salutat fără rezerve de… toată lumea. Pe lângă „bișagul” care tocmai dăduse peste noi, ni se părea chiar firesc să avem la Târgu Jiu și… teatru. O mână de oameni a convins prin vot altă mână de oameni și… „majoritatea” s-a trezit peste noapte aliniată cultural orașelor cu pretenții, nu prea multe în țara noastră, unde nu doar lumea bună, îmbrăcată frumos și amirosind frumos, urma să-și închipuie preț de aproape două ceasuri, firește, pe bani, că merită să petreacă timpul și altfel, dimpreună cu personaje de poveste, acum de față, pe scenă, de care se știa doar din cărți. Cine știa!… Din păcate, astăzi, sunt instituții care funcționează în virtutea inerției. Altele-s pe făraș. Trece luna și… luăm leafa.. La Muzeul Național Constantin Brâncuși se întâmplă ceva foarte interesant de consemnat. Mai toate proiectele-s semnate de Zuzu Caratanase, deja cunoștință veche în urbe și care face pentru noi naveta de la malu’ mării. Se-aude că dna. interimar va fi promovată într-o structură curat politică, iar la Muzeu se va instala… cu titlu temporar dl. Zuzu, mai aproape astfel de epicentrul artei, cum tare-și dorește… Vom fi curând un târg cu ieșire la Marea Neagră (vezi și expoziția, în exercițiu, a filialei uap 1 Constanța). Dacă primăvara viitoare, în drumul de la Timișoara spre casă – la Craiova și București –, cele câteva lucrări de Brâncuși alese de dna. Lemny (altă veche cunoștință de-a târgului nostru) spre a fi expuse în Capitala cultural-europeană din Banat, nu vor face un popas binemeritat și la Muzeul Național de la Târgu Jiu, măcar pentru o săptămână-două, partida e definitiv pierdută pentru încă… 50 de ani. Dar, puțin probabil!… Așa că dl. Zuzu poate să se desfășoare-n voie și să ne arate ce avem de făcut ca să „reușească” în… viață. Nu suntem la prima abatere. Ne-am înfrățit de ceva vreme în plan cultural cu orașul… Aiud – un regizor de teatru și un artist plastic polivalent „aiudieni” lucrează de dimineața până noaptea târziu pe proiecte, dau ora exactă și încarcă nepermis nota de plată.
De altfel, am externalizat totul: Premiile Festivalului de Literatură Tudor Arghezi sunt propuse de Uniunea Scriitorilor, Premiul Național Constantin Brâncuși propus de UAP în parteneriat cu ICR trece de la an la an tot mai neobservat, participanții eventualelor simpozioane, tabere sau… „Ateliere” Brâncuși vin în mijlocul nostru pe liste întocmite la București, iar noi, noi asigurăm catering-ul și… lăutarii. Până și Serile de la Brădiceni au fost cotropite logistic tot de USR.
Din primăvară până-n toamnă, între cele două manifestări standard privindu-l pe Brâncuși, punem la cale concursuri, mereu alte concursuri, pentru ocuparea soclurilor ridicate pe vremea lui Popescu. Apropo, s-au împlinit doi ani de când Paul ne-a părăsit. Și… l-am uitat. Sigur, e omenește. I-am rămas datori cu o stea, cu o stradă, cu busturile Tătăreștilor aflate încă în „litigiu” și cu… Amintirea. Dar, dacă nu se vrea… Din păcate, sculptorul Paul Popescu – cetățean de onoare (post-mortem) – a pierdut definitiv partida la Târgu Jiu. Și o dată cu el au pierdut-o și… Tătăreștii. Și asta, grație unor politicieni locali făcuți liberali la… apelul de seară. Verdictul ultimei comisii de specialiști nu i-a fost favorabil sculptorului nostru: „În pofida unei relative asemănări cu personajele, lucrarea nu întrunește toate exigențele artistice și tehnice, pentru ca această asemănare să fie convingătoare și incontestabilă… Nu corespunde exigențelor și așteptărilor firești, din cauza lipsei de expresivitate… Având în vedere că fezabilitatea proiectului este rezultanta tuturor punctelor anterioare, concluzia este că proiectul nu este fezabil”. Așa că, … pe data viitoare. Tătăreștii pot să mai aștepte. Alți bani, altă distracție.
E în linie dreaptă mutarea promisă a Galeriilor de Artă din str. Traian într-o locație centrală, „recuperată” de la unul dintre partidele istorice aflate în… insolvență. Tot e ceva. Persoane cu autoritate certă, dată de numărul ștampilelor din pașaport, promit pentru noua galerie un program expozițional profesionist, ce n-a văzut… Parisul. Până atunci, la Atelierele de creație din spațiile fostei Școli de șoferi e ceva activitate, da’ la foc mic. Din cauza „vegetației de sezon” crescută necontrolat, artiștilor pare a li se fi blocat accesul la locul de muncă. Ar trebui ca Primăria să ia măsuri și să pună măcar de-o… pârtie, atât de necesară și binevenită. Și să întreprindă instituțional diligențe oficiale pe lângă Înaltpreafericitul Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei spre a-L convinge să le dea și lor binecuvântarea, de care se bucură deocamdată, în exclusivitate, doar Dr. V. Fuiorea, încă președinte al filialei.
Suntem, mai nou, locuitorii unui oraș în care tinerii, câți mai sunt și corespund după buletin, au fost, fără număr, arondați Universității locale, aceasta fiind pusă în situația delicată să-și caute de-acum clienți pentru locurile cu plată tocmai prin… nordul Africii. Ce mică-i lumea!
Doar la Teatru decide după „hașceme-uri și ordonațe de interior” puterea și managera de serviciu și d-aia l-au și-nchis. Anul ăsta, pentru prima dată, nu mai are loc decernarea premiilor Elvira Godeanu, pe motiv că n-are rost și reușim astfel să facem economii la buget, ocazie cu care chiar Zilele Elvirei Godeanu au fost altfel numărate. Erau deja cam multe și se cam boierise lumea teatrală a târgului și contam și noi, cumva, pe agenda festivalurilor de profil din țară, constatându-se unanim că e prea mult și nu e nici bine. De ce să fie bine, când poa’ să fie rău!?
Și se amână astfel, sine die, împlinirea de față cu toată lumea a celor 30 de ani petrecuți împreună în sala de teatru, căutându-se cu obstinație „o noapte furtunoasă” potrivită calendaristic pentru a bifa, totuși, „carnavalul”. Numai să (mai) avem unde și, mai ales, cu cine…
Găsesc printre hârtii de arhivă sentimentală și transcriu cu emoție câteva rânduri dintr-un interviu de acum… trei decenii, pe care poetul Ion Cepoi i-l lua proaspătului numit director al Teatrului Elvira Godeanu – actorul Marian Negrescu:
– „Marian Negrescu, ce vârstă ai și cum te simți în postura celui mai tânăr director al celui mai tânăr teatru profesionist din România?
– Am 36 de ani. Postura la care faci referire este una măgulitoare și frumoasă prin greutatea ei. Măgulitoare pentru că este pentru întâia oară când am acceptat o funcție de răspundere, urmare a unei solicitări onorante formulate de Consiliul Județean Gorj. E plăcut să afli că niște oameni de calitate se gândesc la tine. Frumoasă, pentru că arta, teatrul în particular, îți oferă satisfacții estetice fabuloase. Grea, pentru că nu este ușor să studiezi la microscop sufletul uman.
– Faci parte dintr-o trupă celebră, cea a Teatrului Național din Craiova. De ce nu ai rămas numai actor? Apoi, dezvoltă puțin ideea, multă lume de aici și de aiurea se întreabă ce i-a trebuit Târgu-Jiului Teatru, ca instituție, evident?!
– Aici e o mică problemă. Eu nu am, deocamdată, conștiința a ceea ce înseamnă ,,funcție”, ,,director” etc. Eu sunt actor. Sunt pus în ,,capu’ trebii”, consider eu, pe post de ,,paratrăsnet” în fața loviturilor celor care sunt împotriva ideii de cultură adevăratå. Târgu-Jiul are nevoie de teatru. Sunt convins. Simt asta. Noi suntem oglinda acestei societăți și, din fericire, mai sunt oameni care au curajul să se privească în ea. Aceștia sunt spectatorii noștri. Existăm pentru că există ei, nu?”
Din păcate, astăzi, Ion Cepoi nu mai este printre noi, iar Marian Negrescu, ieșit de „bunăvoie” și mai devreme în pensie, joacă pe alte scene, în fața altor spectatori.
C-așa-i în… teatru!
După doar câțiva ani, nu tocmai ușori, petrecuți la cârma instituției, Directorul ni se confesa cu mare amărăciune în suflet: „Aș zice și eu că, într-adevăr, teatrul din Târgu-Jiu se pare că este o povară. Este o povară mai ales pentru neaveniți, pentru aceia care-l percep ca pe un stat de plată și de funcțiuni, achitat lunar din banii contribuabililor. Pentru cei care înțeleg doar acest lucru, teatrul este o povară”.
Iar eu, acum, „bătrân și fără minte”, vă întreb pe dumneavoastră, spectatorii, de ce trebuia să chiar aibă dreptate, peste timp, Marian Negrescu? Peste fix o lună de zile, pe 11 iunie, dar în anul de grație 1993, s-a pus, în baza câtorva hârtii oficiale, întâia piatra la temelia teatrului de-atunci. Actele care vor da socoteală peste timp poartă semnătura președintelui Ștefan Popescu-Bajat. Îi invit de pe-acum, pe Marian Negrescu și pe Ștefan Popescu-Bejat la o cafea, pe care s-o bem pe-ndelete la o masă dintre cele din fața teatrului, să tragem linie peste amintiri și să punem la cale poveste unui alt Teatru. Nou.
Astăzi e joi. Numai mâine nu-i poimâine și-i iar „Noaptea Muzeelor”. Le propun Dariei Haidău și profesorilor și elevilor de la clasele de profil ale Liceului da Artă să-și treacă în agendă, pentru proiectul „Muzeul Nocturn” – la care am văzut că au o contribuție de luat în seamă – și un performance, mai ieșit din tipar și fără vreo „pretenție” de autor: să confecționeze din carton „de cea mai bună calitate” 30 de stele pe care „să bată la mașină”, cu litere aurii, numele marilor actori și regizori care-au trecut pe la noi în ultimii 30 de ani și-au lăsat amintiri de neuitat spectatorilor Târgului de pe Jiu.
Și apoi, „noaptea, ca hoții”, să lipească „artistic” puzderia de stele pe esplanada din beton amprentat din fața Teatrului. Și dimineața, cât de devreme, în preumblarea noastră duminicală, să citim cu glas tare, cu emoția aferentă și cu tot respectul ce-l merită, numele celor pe care i-am aplaudat și n-am uitat a le mulțumi pentru tot și cât ne-au dăruit de-a lungul atâtor ani. Asta, așa,… ca de „Zilele Elvira Godeanu”.
În mica piațetă de la intersecția str. Calea Eroilor cu str. Victoriei, stelele aurii de hârtie așternute pe caldarâm vor semăna, de fapt, cu niște zmee frumos colorate căzute la pământ din prea multa noastră dragoste pentru Teatru. Printre ele, cu nume și prenume, ultimul pe listă, cu voia Dumneavoastră – Marian Negrescu.
Că dacă n-ar fi fost el…
Vasile VASIESCU
