Pentru a slăvi aducerea moaştelor în Mitropolia Olteniei, să spunem că Sfântul Ier. Calinic s-a născut la 7 octombrie 1787 în oraşul Bucureşti, în suburbia Sfântul Visarion, uliţa Lefterescu, din părinţi români, buni patrioţi şi foarte buni creştini, chiar „boieri de neam”, cinstiţi şi temători de Dumnezeu, Antonie şi Floarea Antonescu. Călugărindu-se apoi la mănăstirea Pasărea, mama a devenit schimonahia Filofteia, răposată la 8 noiembrie 1833, iar, prin botez s-a chemat Constantin şi numele l-a primit de la naşa sa Lucsandra Văcărescu, soţia banului Barbu Văcărescu şi mama poetului Ienăchiţă. Sfântul Ier. Calinic, Monahul şi stareţul ascet de la Cernica, unde s-a nevoit 43 de ani în şir, a fost şi episcopul înţelept, milostiv şi neobosit gospodar al Râmnicului-Noul Severin, devotatul patriot care şi-a iubit profund ţara şi neamul său, care a încheiat în realitate – în veacul al XIX-lea – şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei, care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de supt ochiul privighetor al Bunului Dumnezeu! A vieţuit în vremea evenimentelor de mare răscruce ale istoriei noastre, care au dus la făurirea României modern, la sfârşitul domniilor fanariote, după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi începutul domniilor pământene, Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor, pentru care a militat neobosit şi s-a rugat Lui Dumnezeu! În calitatea lui de deputat al poporului s-a bucurat de venirea lui Vodă Cuza la cârma ţării unite, a făcut parte din Adunarea electivă, alături de episcopii Filotei al Buzăului şi Climent al Argeşului, semnând în memorabila zi de 24 ianuarie 1859 actul de Unire! Marele ierarh a trăit sfinţenia nu ca pe o izolare de lume, ci ca pe o dăruire deplină din iubire pentru semeni, ca o revărsare de lumină şi de har, o lucrare permanentă a lui Dumnezeu pentru oameni şi prin oameni. A fost crescut de mic, înr-un mediu creştin, cu mângâierea rugăciunii, sub ochiul veghetor al unei mame evlavioase iubitoare de copii, în cinstirea şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni. La vârsta potrivită, viitorul episcop a fost dat de către părinţii săi la învăţătura cărţii în Bucureşti, unde, pe lângă ştiinţele ce se predau în şcoli atunci, a învăţat şi limba elină! Virtutea ascultării în smerenie a umplut de la început sufletul luminos al tânărului supus ispitei canonice, şi părintele său duhovnicesc a cerut stareţului Timotei să-l călugărească, lucru pe care acesta l-a încuviinţat, la 12 noiembrie 1808 îmbrăcându-l pe fratele Constantin în îngerescul chip şi schimbându-i numele în Calinic. După aproape o lună, viitorul ierarh a fost hirotonit ierodiacon în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica de către mitropolitul cărturar bulgar Sofronie al Vraţei, refugiat atunci la Bucureşti. Noul ierodiacon adăuga nevoinţă peste nevoinţă şi nu înceta ziua şi noaptea veghind, postind şi abţinându-se de la toate cele ce sunt lumeşti şi plăcute lumii; pentru căci chiar trupul său îl ostenea şi-l pedepsea, încât toată viaţa sa nu s-a culcat ca ceilalţi oameni întins pe pat, nici dezbrăcat de hainele sale, ci şedea rezemat cu mâinile sale pe un cojoc, îmbrăcat şi cu mijlocul încins cu o curea lată! Toată viaţa sa vegheat neîncetat asupra slăbiciunilor sale trupeşti şi a vrăjmaşilor nevăzuţi ce dau luptă neîncetată în mintea şi în inima omului, încât cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns vas curat şi luminat al Sfântului Duh! Timp de peste 31 de ani cât a stăreţit Sfântul Calinic a făcut din mănăstirea Cernica un colţ de rai, o mică grădină a Maicii Domnului, strălucind de lumină şi pace, de rugăciune în smerenie şi muncă tăcută, de milostenie. Porţile acestei obşti de 350 de călugări erau pururea nezăvorâte, deschise spre lume, sortite să sprijine sănătatea morală a neamului şi să păstreze întreagă viziunea lui creştinească! De aceea, mănăstirea Cernica a devenit treptat o şcoală model a întregului monahism românesc, iar Sfântul Calinic e floarea cea mai aleasă care a răsărit şi a crescut în solul spiritualităţii cernicane, dezvoltând în gradul suprem cele trei însuşiri ale ei: ascetismul, milostenia şi preocuparea practic-gospodărească! Sfântul Calinic a cultivat milostenia cu o osârdie rară. Ea este, pe lângă asprimea vieţii, a doua virtute de căpetenie a lui. Înţeleptul ierarh îşi dădea seama că, trăind în lume, iubirea de Dumnezeu impune şi iubirea de oameni prin fapte. El a împăcat asceza, ca preocupare de desăvârşire personală, cu virtutea socială a milosteniei, dovedind că aceasta nu închide pe om în preocupări individualiste, ci e tocmai mijlocul de omorâre a egoismului, piedica principală din calea generozităţii umane şi a dăruirii de sine! La 15 decembrie 1850, îndată după ce sosise la Craiova, Sfântul Calinic cere Departamentului bisericesc să înfiinţeze şcoli pe la protopopii pentru cântăreţi şi paracliseri, care nu cunoşteau slujbele bisericeşti şi nici „tonisirea glasurilor asupra cântării”. Departamentul şi 
Eforia i-au refuzat cererea, dar neobositul păstor s-a adresat direct domnitorului, care a decis aprobarea de câte o şcoală pe lângă fiecare protopopie! Schitul Frăsinei, ctitorit în 1763 şi văduvit de cuvioasa petrecere a monahilor de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi până pe la 1845, a fost înzestrat de Sfântul Calinic cu o biserică nouă, având hramul Adormirea Maicii Domnului, cu chilii în jur şi cu clopotniţă, unde se respecta pravila vieţuirii atonite şi a fost singurul aşezământ mănăstiresc din ţară exceptat de la secularizarea din 1863, cu aprobarea specială pe care i-a acordat-o domnitorul Al. I. Cuza. Pravila mănăstirească, fixată de Sfântul Calinic, după care s-a condus obştea Cernicăi în cei aproape 32 de ani ai stăreţiei sale şi poate şi aceea de la Frăsineii-Vâlcii, cuprinde 37 de capitole în care se enumeră îndatoririle monahilor: păzirea pravilei, participarea „fără lipsă” la slujba celor şapte laude, ascultarea, masa de obşte, buna orânduială în mănăstire, smerenia, tăierea voii, tăcerea buzelor, „Rugăciunea lui Iisus” neîncetat în glas, în minte şi în inimă, umblatul liniştit, postul smerit, mâncarea fără de carne, interzicerea primirii persoanelor străine în chilie, oprirea vorbirii deşarte în biserică, păstrarea cu grijă a cărţilor stranei şi ale bibliotecii şi altele, toate care urmăreau călăuzirea râvnitorilor după chipul îngeresc! (VA URMA)
Radu FĂINIŞI, licenţiat şi master în Teologie, drd. în Sociologie
