Sindromul impostorului care mai este numit şi fenomenul impostorului, un sindrom de fraudă intarsiat într-un tipar psihologic în care un individ își pune la îndoială abilitățile, talentele sau realizările de moment sau de o viaţă, ilustrează pe individul având o teamă interiorizată de a fi expus ca «impostor», mai ales că la temelia sindromului impostorului se află o imagine foarte distorsionată asupra celorlalți care îl percep ca un impostor, nu pentru că ar avea mai multe defecte, ci, mai multe veleităţi! În esenţă, sindromul impostorului este mai mult un tipar psihologic ce afectează persoanele care au impresia că nu merită mai mult în viață și care se simt vinovate pentru toate realizările, pentru toate talentele și pentru toate abilitățile pe care le au de la natură, cum ar spune ele, dar, care sunt numai darurile lui Dumnezeu! Acest sindrom este preponderant, atât în cazul femeilor, cât și în cazul bărbaților şi chiar dacă nu este diagnosticat medical și nu este încadrat în categoria tulburărilor psihice, specialiștii susțin că problema trebuie privită cu seriozitate, întrucât sindromul impostorului afectează stima de sine și calitatea vieții profesionale și personale a individului. Poate că acest sindrom nu se mai întâlneşte ca pe vremea lui Caţavencu, însă, datorită digitalizării, a internetului și televiziunilor, a devenit masiv, la toate nivelurile și în toate direcțiile, a invadat viața, societatea, politica, învățământul, cultura, publicistica, mai ales mediul politic, o dovadă că sfera uriașă de umor involuntar este un semn de alienare generală, apropiată de prostie sau de prostocraţie, iar suprema prostie, fiindcă are consecințe nefaste, devine impostură! Se manifestă prin demagogie şi formalism, încât nu mai este nevoie de probe doveditoare, când fiecare individ este un exemplu sui-generis, care produce atâta impostură în mediul în care se învârteşte de la o zi la alta sau de la un eveniment la altul!
Impostura și înjurătura sunt «găselnițele» unora, de-a schimba părerile altora!
Sindromul ca atare este agresiv, printr-un individ făţarnic, tupeist, ţâfnos şi lipsit de substanţă, dar, mereu dispus de a ieşi în faţă sau la suprafaţă! Cazul patologic pare inofensiv, fiindcă impostorul crede că nu face nici un rău, cum face agresorul, tupeul său devenind arma corupților, a celor fără nici un respect pentru reperele morale. În țara în care 93, 5% din populație nu mai cumpără nici măcar o carte pe an, conform Eurostat, nu este greu să se producă un astfel de exemplar fantomatic, dotat cu aparatură de ultimă generaţie pentru a surprinde imagini din care el nu poate lipsi nicidecum, cunoscut fiind faptul că semianalfabeții cu aplecări politice sunt autorii de bază ai acestui personaj uneori comic şi cu un umor care nu poate fi considerat involuntar, atunci când el se instalează la pârghiile deciziei! Mulţi dintre acești eroi ai falimentării se găsesc pretutindeni, că faţa lor nu mai trebuie să inventeze nimic, e suficient să citească afişele de pe panori pentru a se da atoateştiutori în publicistică şi în mass-media! Sindromul impostorului demonstrează faptul că trăim o degradare istorică, dovadă că impostorii adevărați au apărut ca omizile după înfrunzirea pădurii, fiindcă impostorii se pregătesc de o nouă versiune pandemică, un nou pretext de îndobitocire a maselor, iar pentru o clasă politică agramată şi coruptă, se constată că impostura nu mai este sancționată de nimeni. Se pare că impostura convine, fiindcă pare inofensivă şi nu anulează trădarea, dimpotrivă, o potențează, o face și mai vizibilă, nefiind nimeni în stare să ridice glasul şi să arate că avem nevoie de un personaj extraterestru care să sancționeze prostia, corupția, jaful, bătaia de joc față de oameni. De multe ori se pare că impostura nu mai are efect şi nici măcar defect, pentru a scoate în evidenţă lipsa de logică a guvernanților, agramatismul lor, care nu mai au efect oricât de gravă ar fi situaţia reală din societate! Impostura poate conduce la alte nenorociri, aşa cum se arată a fi situaţia la ministerul educației, care este cheia democrației, a națiunii. Ştim foarte bine că un ministru al educației, așa-numitul «Panglică», a cerut să nu mai fie sancționat plagiatul, să se termine cu vânătoarea de ghilimele, să se scotă «ghilimelele» din scriere, la fel și prepoziția «pe» fiindcă nu mai e de nici un folos! Așa cum prostia şi impostura au condus și la alte aberații, precum să se instituie o lege care să-i grațieze pe criminali și alta care să permită hoția, să se legalizeze corupția, pentru ca în felul acesta să se ajungă la aberațiile care au devenit literă de lege şi sunt luate în serios, la un popor cu 93, 5 % semianalfabeți, nu mai există cine să recepteze aberațiile întâlnite la tot pasul! În realitate, România și-a pierdut identitatea, fiindcă impostura s-a generalizat şi omul se îndreaptă mai mult ca oricând spre moravurile rele! Cu alte cuvinte, este nevoie să fii cu adevărat foarte bun în ceea ce faci, cu o bază solidă de decență și morală ca să te îndoiești de locul și de circumstanțele în care a apărut în spațiul public sintagma «impostură morală», care s-a născut într-un mediu intelectualmente luminat și moralmente vigilent din dorința unei delimitări eficiente de un rău versatile, capabil să anuleze definitiv efectul confuziei morale de stricta diferenţiere a răului de bine! Astăzi, avem oameni care nu mai au dorința lor de transformare lăuntrică ispășitoare ce dă glas unei nevoi autentice a omului de a afirma public și explicit binele și de a condamna public și explicit răul şi inatacabilul prestigiu simbolic al expresiei învestită cu sens și cu greutate morală. Răul care se cere eliminat prin sindromul impostorului, nici măcar nu trebuie să fie de domeniul evidenței, iar recursul însuși poate semăna până la confuzie cu demagogia morală! Nimic din toate aceste manifestări nu afectează, de fapt, rezultatul și nu știrbește prestigiul clarității morale care este totdeauna despre solidarizarea celor fundamental buni, ca o solidarizare constituită firesc și competent, prin vigilență morală. Desigur, într-o Românie sufocată de impostori și corupți, la doar câteva decenii de la căderea comunismului, orice om cinstit caută să dea măcar impresia că nu ignoră invitația publică la limpezire morală, impostura fiind percepută ca o sfidare, dacă nu chiar ca o formă de corupție. Datorită imposturii, obsesia însăși pentru un singur tip de rău mistifică și simplifică realitatea, suprimând astfel chiar judecata morală, pentru că mai mult ca niciodată, nu știm care e poziția noastră în lume, iar conștiința noastră religioasă, socială, politică sau de altă natură nu pare să ne ajute prea mult în problema unui răspuns plauzibil, dacă suntem de partea bună și luminoasă a istoriei sau, dimpotrivă, de partea sa tenebroasă şi dezgustătoare! De multe ori, pe rețelele de socializare apare o butadă, chiar cu mare succes la publicul de azi, care ilustrează chiar această contradicție dintre morală şi impostură, iar din puzderia de comentarii scrise de către inși contrafăcuţi în reporteri sui-generis, complet necunoscuți, scriu şi ei pentru a face haz de de această aparentă contradicție fiindcă se recunosc în ea. Oamenii se amuzau fiindcă descopereau acolo, de fapt, nu o contradicție, ci o complicitate care nu e doar cu sistemul corupt sau cu ideile la modă cărora nu le erau străine căile autofalsificării. Oricum, căile care conduc spre cele mai sinistre ideocrații nu sunt toate la vederea impostorilor dispuşi la manipulare, îndoctrinare, persuadare, deoarece, fiind ei deprinși cu reflecția, nu așteaptă să le umble alții la conștiință, când și-o redefinesc singuri, din proprie inițiativă. Căile imposturii sunt mai cu seamă interioare, clandestine şi nu e locul sau momentul să evidenţiem tragicomedia autofalsificării, chiar dacă trebuie să luăm în calcul faptul că oamenilor obișnuiți, care încă se mai bizuie pe simțul comun, le e cu totul străin «perfecționismul moral» asociat cu sindromul imposturii! Totuşi, cea mai la îndemână formă de cunoaștere a lumii înconjurătoare devine firescul cu care oamenii obișnuiți se raportează la evidențele cotidiene și la propria experiență extrasă din acest raport optim cu viaţa reală! Acești oameni știu din experiență că, deocamdată, frica şi plagiatul sunt la modă, că există rău în orice bine și bine în orice rău, mai direct spus, ei știu şi fără să articuleze în cuvinte, cât de complicat este discernământul moral și cât de puțin compatibil cu vreo formă de impostură demnă de pus între paranteze! Imperativul clarității morale seamănă izbitor cu sindromul imposturii politice şi după cum nu există om cu autentice vederi progresiste insensibil la inegalitate și la imperativul corectitudinii politice, tot așa nu există om cu vederi conservatoare insensibil la problema virtuții morale a impostorului, date fiind condițiile expuse în cadrul unui sindrom care devoalează decrepitudinea morală! Atât pentru realizarea clarității morale, cât și pentru atingerea unor standarde corecte politic se militează de multe ori pentru eliminarea opiniilor dizidente și suprimarea posibilităților alternative de a trăi, simți și gândi public în marginea unei cauze anume, deoarece, atât claritatea morală, cât și corectitudinea politică sunt imposibil de explicat prin apelul la evidențele care definesc în orice moment o stare de fapt şi o faptă de stare!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
