Cum vine Februarie, vremea de afară începe să miroasă a primăvară. În cântecul, brusc înviat, al pițigoilor și sticleților vedem legătura miraculoasă care există între toate lucrurile pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pământ.
Ce minune! Nestatornicul Februarie dezleagă primele semne de primăvară exact în același moment și în glasul de pițigoi și în raza de soare, și în musca adormită-ntre ferestre și-n biata inimă care iese din adormire.
Afară mai e încă iarnă, sunt zile când gerul crapă lemnele și pietrele(că lumea zicea odată că Februarie e foarte harnic, dacă nu găsește ghețurile făcute, le face și le și desface), iar naturii îi arde de drăgălit că în februarie e Drăgobetele, Ziua împerecherii păsărilor și fiecare își caută jumătatea.
Țăranii noștri au știut întotdeauna că sufletul e cheia vieții. Și cel mai bun lean pentru suflet e IUBIREA pe care el, țăranul,a pus-o în fruntea Anului.
• Hei, Drăgobete, Drăgobete!
Spun și legendele vechilor greci că zeul Adonis revine la Afrodita, acum, când înfloresc primele floricele ale primăverii. Odată cu ofilirea lor, Adonis reintră în conul de umbră al morții pentru ca în fiecare primăvară să reînvie etern, frumos și tânăr.
O floare mică, albastră, pe care o numeam ,,Paștile cailor” dădea prima prin vie râzând la soare.
Văd Parângul plin de zăpadă. Casele Voiteștilor atârnate pe deal îmi aduc aminte că și pe acolo au fost potecile mele când duceam acasă o fată frumoasă în miez de noapte de la horă.
• Hei,Drăgobete, Drăgobete!
Aveam 17 ani…
”Când cântau cocoșii odată,
Eu stăteam cu ea la poartă…
Și-o strângeam la subțioară,
Când cântau a doua oară…”
Ne-am drăgălit un pic… Râdea, râdea zicându-mi:
• Nu te ostoiești deloc…
Cântecul unei privighetori mă vestea că se crăpa de ziuă. Plecam cu ea în gând și-n suflet.
• Drăgobete, Drăgobete! Cap de primăvară. Dulce-i tinerețea și frumoasă ca vremea când păducelul e înflorit și frunza-i cât paraua.
Grigore Haidau
