Teodor Voicu s-a născut pe 12 octombrie 1955, în satul Bobu, Scoarţa. A absolvit Liceul Pedagogic în 1976 ca şef de promoţie peste promoţia învăţători. Apoi Facultatea de Istorie-Filozofie Babeş-Bolyai în 1982 (filosofie) şi pe cea de Istorie, în 2007, ca în perioada 2005-2008 să fie doctorandul în istorie la profesorul Doru Radosav.
Are patru cărţi apărute: Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între Măiastra (I+II, 2010-2011); Apostoli ai neamului în satul Colibaşi: Victor şi Marta Ciudin, Editura Sitech, Craiova, 2011; Portofoliu didactic istoric, Editura Sitech, Craiova, 2011; Decembrie 1989 sau minciună cât secolul, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2015.
Au scris despre viaţa şi opera lui Ion Marcea, Ion Popescu-Brădiceni, Eugen Velican, Elena Ştefania Pânişoară. Personalitatea lui s-a remarcat printr-o cultură filosoficosocială şi printr-o inteligenţă sincretică, bazată pe studiu şi documentare permanentă. Mereu este văzut cu câte-un “Magazin istoric” în mână ori cu câte-o carte de citit, uneori şi de poezie (de Gheorghe Vasiluţă, George Drăghescu, Ion Popescu-Brădiceni, Ion Trancău ş.a.).
Ca om, dascăl, intelectual veritabil (cu ani lungi de instrucţie complexă), Teodor Voicu a dat dovadă de verticalitate, a refuzat să fie lacheul cuiva, făcând performanţă mai ales pe planul cercetării. Articolele din “Gorjeanul”, “AdMutrium”, “Miracol de Brădiceni”, “Antemeridian&Postmeridian” I-au adus şi faimă de publicist, incomod, redutabil, ferm, devotat democraţiei, dreptului la cuvânt asigurat de Constituţia României.
Teodor Voicu este şi azi un scriitor istoric şi biografic creativ, intuitiv, respectuos, elegant în afirmaţi ori tăios în acuzaţii. Îi cultivă cu umor pe Anacreon, Gh.Al. Cazan, Sabin Popescu-Lupu, Alexandru Ştefulescu, Zaharia C.Ilie, Alexandru Macedon, Aristotel ş.a.
Teodor Voicu are deci orizont transfilozofic, pragmatism politic, verb acid, voinţa recitirii, opinie virulent ironică. Are totodată curaj axiologic şi fermitatea propriilor puncte de vedere. E un revoluţionar al unei postmodernităţi care, degradându-se, are nevoie de veghetori ai destinului bunului mers al treburilor publice. Evocările sale sunt respectuoase şi cultivă paradigma valorilor trecutului şi prezentului. El abordează şi probleme de didactică, metodică, pedagogie şcolară. Astfel că Teodor Voicu apare şi în postura de apărător al moralităţii, la care putem accede prin arte, religie, istorie, printr-o celebrare continuă a frumosului şi a valorilor perene pe care el le vede în seria de personalităţi pe care le scoate din uitare ori pur şi simplu le reduce într-o agora a meritocraţiei paşnice benefice deveninţei naţionale, reproiectată într-un orizont de receptare cu un condei incandescent, frapant şi noologic, polikratic. Unele portrete conturate în tuşe caragialiene trimit la o comedie umană resuscitată literar.
Activ, dinomogen, Teodor Voicu este şi un altruism izvorât din propria-i generozitate funciară, perpendiculară mereu, dar şi întruna ameninţată de ipochimeni, impostori şi lichele. El predă şi acum istoria la marele colegiu Tudor Vladimirescu, unde are din nou prilejul să o resitueze în context european.
Cât priveşte multitudinea de articole, ele sunt presărate de maxime şi reflecţii culese de el însuşi dintr-o bibliotecă vastă; din acestea ar putea publica un “dicţionar propriu” util mai ales azi când patria pare să fie clacat primejdios, încât el pledează pentru încă o renaştere etică şi epistemologică.
În viziunea lui Teodor Voicu, istoricul român n-a rămas în afara evenimentelor, impasibil la chemarea istoriei. Ca atare şi-a asumat acest rol fast în reconstrucţia României de după decembrie 1989 înarmându-se cu un condei pătrunzător şi sacrificial. Articolele sale sunt trăirile unui dascăl de istorie, de ţară, care timp de peste 40 ani de învăţământ a încercat să-I facă pe elevi a înţelege că istoria e ştiinţa cea mai umană.
Precum Sabin Velican, portretistul Teodor Voicu reflectează asupra unor ilustre figuri de mari profesori şi modele pedagogice precum: Onisifor Ghibu, Cornel Cârstoiu, Gheorghe Diaconescu, Pompiliu Marcea, Ion G.Dădălău, Tudor Cătineanu, Ştefan Pascu, Maria Cojocaru. Asupra unor poeţi ne nedrept menţinuţi în plan secund: Vasile Militaru, George Coşbuc, Şt.O.Iosif. Se arată preocupat de obiceiuri şi tradiţii rrome în România, războiul întregirii neamului, imixţiunea politicului în istoria unui neam, de Ion Antonescu în Polonia.
Dar uluitor este Teodor Voicu atunci când se lasă sedus de arta pamfletului graţie căruia pana lui, muiată într-o cerneală vitriolantă, face hermeneutică meta- şi trans-lingvistică. Aş cita, ca foarte reuşite, şarjele satirice din “Despre pârţag”; “Miltiade Aristide”. În “Despre Pârţag”, Teodor Voicu dă-n vileag felul de-a se comporta al mitocanului, parvenitului, căru-i sare pârţagul din te miri ci (eu cunosc un specimen de-asemenea factură şi printre poeţii gorjeni – n.m.). Dar să-l citez – cu satisfacţie barthesiană pe autor – “Pârţagul se dovedeşte odată ca avansarea în schemă. Îl întâlnim din păcate la Oficiul de Pensii, la diferite inspectorate, la primării, prefecturi sau manistere”. Dar ce ne facem când ne lovim de sindromul dictatorilor numit “starcismalign”?
Dar citind şi tot citind din opera publicistică a lui Teodor Voicu, îl văd aducând cuvenitele elogii şi altor gorjeni de ispravă: Sabin Popescu-Lupu, Constantin E.Ungureanu, Iancu Popescu, Eugen Velican, Ilie C.Zaharia. Dar şi demascând, exact pe dos, în oglindă negativă, societatea românească haotică cu baroni fie locali fie naţionali, dusă de râpă, deşi are cei mai mulţi doctori în ştiinţe pe metru pătrat în Europa (de ipso et de facto mulţi dintre ei nişte plagiatori sadea – n.m.).
Deloc surprinzător, răsfoindu-i în continuare masivul volum dau peste scriitori neo- ori post-moderni de înaltă clasă: Romulus Vulpescu, Mircea Cărtărescu, Adrian Păunescu, Andrei Pleşu, Artemiu Vanca ş.a., de artişti de excepţie precum Ion Voicu, Alexandru Ţihuş, Ion Albeşteanu, Constantin Gheorghe Angheluţă, Marcel Budală, Ionel Budişteanu, Sile Dinicu, Ion Onoriu, Gabi Luncă, Ilie Udilă, Gheorghe Lambru, Maria Tănase, Geagu Petre Cătăroiu ş.a.
Ion Popescu-Brădiceni
