Scriu aceste câteva rânduri în ajunul zilei când tatăl meu, învățătorul Gheorghe Scurtu, din Țicleni, ar fi împlinit 90 de ani. O vârstă pe care ar fi meritat-o, din plin, să o sărbătorească acasă, alături de mine, de sora mea, de nepoții pe care i-a iubit atât de mult, alături de familiile noastre. Dar, Domnul,ni l-a luat în ceruri mai devreme, cu puțin timp înainte de a împlini cele nouă decenii. Mereu îl caut acasă în camera lui, dar mereu o găsesc goală și rece! Când pătrund în acea cameră, privesc și mă privește tabloul de pe perete, căruia îi aprind mereu lumina, ca să fie luminat, așa cum tăticul meu, prin învățătura lui de dascăl a știut să lumineze mințile atâtor generații de copii. Și eu am fost elevul lui, la școala din centru, la Țicleni. Însă, niciodată nu a făcut vreo diferență între elevul Liviu Scurtu și ceilalți elevi, la școală eram doar elevul său, iar, după ore, în afara școlii, copilul său!
Din mâinile lui au fost modelate atâtea minți, care, în timp, au ajuns personalități în diverse activități. Nu cred să existe vreun fost elev care să nu-și amintească primele litere și cifre pe care le-a deprins prin învățătură de la învățătorul Gheorghe Scurtu. Așa cum spunea tatăl meu, la clasele I-IV se punea temelia învățăturii pentru mai departe. Iar, cum o temelie trebuie să fie solidă, să țină, acesta nu a pregetat să-și dea toată silința și știința pentru învățătura elevilor săi.
De copil mic, fusese deprins cu lipsurile, cu greutățile, cu vitregiile vieții. Știa ce înseamnă să ai carte, asta însemnând, maideparte: «să ai parte»! Așa că a căutat să pună un mare accent pe învățătura tuturor elevilor, cât şi a propriilor săi copii, eu și sora mea. Și a avut deplină dreptate! Nu pot decât să-i mulțumesc şi poate că acolo, în cer, alături de mămica mea, şi ea, tot învățătoare, sunt liniștiți și mulțumiți de câte au putut să realizeze pentru mine, pentru noi toți!
E foarte greu fără părinți, indiferent de vârstă, simţi că este un mare gol, mereu o imensă lipsă lângă mine, fizic și sufletește! Si încă ceva! Ce e viața asta? Și cât de repede trec anii! Ca o clipă! De fapt, viața e o clipă, o clipă în care omul vrea să facă atât de multe lucruri, să acumuleze, să pună de o parte bogății, pentru el, pentru urmași!
În acest fel, mă gândeam și la «bogățiile» adunate de către părinții mei! Da, şi ei au adunat și au pus de o parte «bogăţii» pe care le-au și dat urmașilor: bogăția învățăturii lor, bogăția minții lor, transmise de acolo, de la catedră, de la tablă, din sala de clasă, prin care au luminat mințile celor care au trecut prin mâinile lor, prin faţa ochilor lor, ani şi ani la rând!
Mă înclin adânc şi cu mare plecăciune, întru memoria părinților mei, a învățătorilor: Marioara și Gheorghe Scurtu, din Țicleni! Fie ca Bunul Dumnezeu să-i aibă în paza sa, să le fie calea cerească, plină de lumină, așa cum și ei au luminat, prin dăruirea lor, ca dascăli, mințile atâtor generații de elevi!
Liviu Gheorghe SCURTU, fiul părinților mei și elevul tatălui meu
