Slavă și închinăciune, sărbătorilor creştine! – ,,Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm”!

După sărbătorile legate de trecerea de la un an la altul, să vedem că raportul dintre Evanghelie și cultură a trecut de-a lungul timpului prin diferite etape, conform spiritului vremurilor. Discuțiile în juru lraportului dintre Evanghelie și cultură nu au apărut din experiența creștinilor ortodocși, ci își au punctul de plecare în cultura creștină occidentală. Misiunea creştină presupune predicarea mântuirii în Hristos către o comunitate umană, folosind pentru aceasta elemente şi valori culturale. Evanghelia nu poate fi predicată decât folosindu-se un anumit limbaj, concept şi imagini omeneşti care aparţin unei anumite culturi. Desigur, aceste concept şi imagini nu sunt adevărul însuşi al Evangheliei, ci mijloace lingvistice şi de gândire prin care este prezentat adevărul Evangheliei şi care ne conduc la comuniunea cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl găsim dincolo de noţiunile şi imaginile prin care exprimăm adevărul despre El şi despre lucrarea Lui mântuitoare. Prin aceste noţiuni, concept şi imagini, misiunea creştină îndreaptă omul spre întâlnirea personal şi comuniunea adevărată cu Dumnezeu, Care rămâne inefabil. Inefabilitatea lui Dumnezeu şi a lucrării Lui nu înseamnă însă agnosticism. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cele două modalităţi de fixare şi transmitere a Revelaţiei divine supranaturale, exprimă în formele culturale ale timpului, transfigurate de duhul Evangheliei, adevărul despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui de mântuire şi de îndumnezeire a omului prin har. Propovăduirea Evangheliei s-a confruntat de la început cu cultura semită, prin care s-a exprimat Evanghelia, şi apoi cu cultura greco-romană ce domina bazinul mediteranean. Răspândirea creştinismului s-a confruntat de la început, nu numai cu religiile păgâne ale timpului, ci şi cu culturile pe care acestea le-au creat şi promovat, şi prin intermediul cărora s-a transmis păgânismul. Acolo unde este propovăduită Evanghelia, are loc o confruntare între Evanghelie şi religia sau religiile locului, dar şi întreEvanghelie şi culturile respective. Evanghelia transmisă iniţial prin intermediul culturii semite s-a confruntat cu cultura greco-romană pe care Părinţii Bisericii o cunoşteau. Confruntarea dintre mesajul Evangheliei şi cultura greco-romană a luat forme diverse. Istoria comunicării Evangheliei cunoaşte atitudinea critic radicală a luiTertulian care se întreba: ,,Întrucât se aseamănă Atena cu Ierusalimul, Academia cu Biserica, ori ereticii cu creştinii?” Această atitudine critic negativă provine din precauţia de a evita un syncretism între creştinism şi elenism, deoarece, ca orice operă omenească, filosofia şi cultura antică au avut pe lângă părţile lor luminoase şi înălţătoare, şi părţi idolatre, obscure şi hedoniste care incitau omul să se alipească mai mult de cele trecătoare decât de realităţile eterne. Pe de altă parte, în interpretarea apologeţilor, a şcolii din Alexandria şi îndeosebi a lui Origen, cultura şi filosofia greacă au o valoare pozitivă. Căci marii filosofi ai antichităţii au cultivat simţul pentru valorile eterne, pentru bine, adevăr şi frumos, pregătind astfel terenul pentru răspândirea Evangheliei lui Hristos. Filosofia antică, în această interpretare, a făcut parte din planul lui Dumnezeu pentru «plinireavremii» în vederea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Dacă Vechiul Testament este considerat, după cuvântul sfântului Apostol Pavel, ca un pedagog spre Hristos în cadrul poporului ales, tot astfel şi filosofia antică a îndeplinit în lumea păgână acelaşi rol de pedagog spre Hristos. Socrate, Heraclit şi Platon sunt citaţi pentru rolul lor de «pedagogi» în lumea păgână, de aceea chipurile lor sunt pictate pe pereţii exteriori ai bisericilor cum sunt cele din Moldova şi Bucovina. Dacă există până astăzi continente mai puţin receptive la valorile creştine, aceasta se datoreşte în bună măsură absenţei unor filosofi care să ridice mintea omului la valorile ideale. Având în vedere relaţia dintre Evanghelie şi cultură, teologia patristică s-a declarat în favoarea unei metode selective care i-a permis să ia din filosofie tot ceea ce era bun şi putea contribui la edificarea omului, şi să respingă tot ce putea dăuna spiritualităţii şi vieţii creştine. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare recomandă tinerilor creştini lectura filosofilor greci, din care să culeagă cu discernământ înţelepciunea lor: ,,Tocmai pentru aceasta vin şivă sfătuiesc. Că nu trebuie să daţi cu totul acestor bărbaţi cârma minţii voastre, oriunde v-ar duce, ci să primiţi de la ei atât cât văeste de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte.” Pentru a ilustra şi mai concret acest îndemn, el recurge la următoarea imagine plastică: ,,După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul, pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet. Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o partes pinii, tot aşa şi cu nişte scrieri ca acestea; săculegem atât câteste de folos şi să ne ferim de ce este vătămător. Aşadar chiar de la început se cuvine să cercetăm pe fiecare dintre învăţături şi să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: «potrivind piatra după fir»”. Există o «preparation evanghelica» în spiritual uman, pe care Biserica nu putea să o excludă. Acest lucru se poate observa mai ales în perioada marilor sinteze teologice patristice. În virtutea metodei selective amintite, teologia patristică a fost pentru preluarea şi convertirea valorilor cultural clasice. Dar ea n-a optat pentru un system filosofic, ci a luat din fiecare system elemente care au ajutat-o să pună în evidenţă adevărul de credinţă neschimbat al Bisericii lui Hristos. Pentru a pune în evidenţă, spre exemplu distincţia dintre chipul lui Dumnezeu din om şi asemănarea cu Dumnezeu la care este chemat să se înalţe prin har, credinţă şi fapte bune, teologia patristică a făcut apel la relaţia aristotelică dintre potenţă şi act. Chipul constituie asemănarea potenţială, iar asemănarea este chipul viu actualizat.
Radu FĂINIŞI, drd. în Sociologie, master în Teologie