Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Despre viaţa Bisericii Ortodoxe şi legătura sa cu minunile marilor sărbători creştine – ,,Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins şi apropiat prin iubire, dar niciodată prin gândire”! (Norul Necunoştinţei)

988

Ceea ce trebuie să înţeleagă omul din zilele noastre în privinţa marilor sărbători creştine, dintr-o perspectivă care trece dincolo de limitele legilor fireşti ale existenţei lumii, în legătură cu Naşterea Domnului, învierea celor morţi, conceperea fără sămânţă, întruparea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, am putea aprecia că ar putea avea ca premisă tot ceea ce este cu neputinţă de explicat prin ordinea obişnuită a lucrurilor lumeşti şi profane, în momentul în care cineva se poate gândi la toate acestea, ajungând într-un impas al argumentării logice şi al judecăţii mintale, acestea fiind cele două trepte raţionale ale sufletului nostru. Pentru că un muritor de rând, ar avea un răspuns legat de modul cum poate cineva să se ridice dintre cei morţi sau cum se poate trăi veşnic, pentru a desluşi ceea ce putem face în timpul vieţii veşnice, căutând să-şi urmărească propriile gânduri şi sentimente, multe s-ar desluşi, asumând, într-o oarecare măsură faptul că învierea din morţi, întruparea şi conceperea fără sămânţă nu sunt lucruri greu de acceptat într-o realitate în care se vorbeşte despre inteligenţa artificială, despre roboţi şi despre multe altele! Pentru mulţi dintre noi sunt lucruri absolut fireşti, iar, dacă Dumnezeu a creat lumea din nimic, a stabilit toate legile lumii create şi le-a făcut să intre în mişcare, atunci, nu ar putea fi ceva cu neputinţă pentru El, iar, despre învierea din morţi, la urma urmelor, ar fi mai greu să resuscitezi viaţa decât să o dai, dar, nu poate fi greu pentru Cel care a stabilit legile naşterii pentru a săvârşi minunea unei naşteri fără participarea unui om care crede cu sfinţenie că nu e nimic imposibil în acest domeniu!

„De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”!
Cel care crede în însăşi minunea existenţei omului, în minunea creaţiei lumii, natura tuturor celorlalte minuni nu este ceva cu totul diferit de aceasta, pentru că o minune cu mult mai mare şi mai improbabilă este minunea propriei schimbări a unei persoane dintr-un om rău într-un om bun. Într-o logică deductivă, pare o minune mult mai greu de realizat, schimbarea în bine a omului, căci ea cere participarea noastră şi implicarea mentală a eului. Tot ceea ce necesită aplicarea voinţei noastre raţionale cu înclinarea inimii este întotdeauna incert, dar, cu toate acestea, trebuie să fim siguri de puterea lui Dumnezeu, pentru că El este Dumnezeu Care face minuni! Unii fac referire la un adevărat lanţ logic ce poate fi urmat, fapt care duce la concluzia că pentru Dumnezeu, nimic nu este cu neputinţă. În multe privinţe, nu e îndeajuns ca să credem în realitatea existenţei lui Dumnezeu, deoarece, trebuie să avem încredere în puterea Lui Dumnezeu, iar, fără credinţa în Dumnezeu, convingerea omului în existenţa Lui nu se deosebeşte cu nimic de convingerea în existenţa demonilor, despre care vorbeşte Apostolul Iacov. E foarte important să avem încredere în Dumnezeu, pentru a dovedi că avem credinţă! Credinţa în Dumnezeu începe în momentul în care o persoană este pregătită să împlinească dumnezeieştile porunci, fapt care se împotriveşte intereselor lui pământeşti vremelnice, iar, fiecare act de credinţă faţă de Dumnezeu îmbogăţeşte o persoană, pentru că această persoană ajunge să ştie din ce în ce mai exact un asemenea lucru, așa cum Apostolul Petru a mers pe apă, atunci când a avut încredere în Domnul Iisus Hristos. Am întâlnit cu ani în urmă o persoană care credea cu adevărat că Hristos a înviat, însă nu putea crede în învierea generală a celor morţi, cu toate că acest postulat este una dintre pietrele din capul unghiului şi ale «Crezului», ceea ce înseamnă că poate să existe cel puţin o persoană căreia îi vine greu să creadă una dintre dogmele creştine, pentru a-l acuza că nu este un adevărat creştin! Credinţa este o valoare care se dobândeşte în timp, se asumă cu multă răbdare şi cu adâncă smerenie, deci, nu poate fi desăvârşită imediat! Domnul Iisus ne spune într-un mod cu totul minunat prin cuvintele: „De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”, ceea ce înseamnă că trebuie să ai încredere precum un copil, adică, acest lucru înseamnă să ai totală încredere în tot ceea ce spune Domnul Dumnezeu, Cel Născut din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria! Cu alte cuvinte, o persoană trebuie să-şi respingă toate gândurile, cunoştinţele şi experienţa acumulate în viaţa din această lume păcătoasă, pentru că la urma urmelor, chiar şi un copil are propria experienţă, propria lui cunoaştere şi înţelegere a unui lucru sau al altuia, dar, cu toate acestea, prin educaţie se încrede în părinţii lui pentru că e sigur că a lor cunoaştere, experienţa lor şi raţiunea lor o depăşesc pe a sa, chiar dacă anumite situaţii concrete din lumea de astăzi contrastează cu acest deziderat! Atâta timp cât cineva nu este pregătit să aibă încredere în Dumnezeu, mântuirea lui este îndoielnică, iar, Domnul spune chiar că este cu neputinţă! O altă minune asupra căreia merită să cugetăm este cea privitoare la antinomia dintre Rai şi iad, mai ales că nu poate să fie cineva care pur şi simplu să vorbească sau care să trăiască într-o visare despre Rai sau în frica de chinurile iadului în sine, în forma lor pură şi oarecum abstractă. Asemenea persoane au dorinţa de a fi cu Dumnezeu, care este Raiul, dar şi frica de a fi lăsate fără Dumnezeu, ceea ce este adevăratul iad, iar, cu cine vor semăna efectiv acestea în viaţa veşnică, nu este atât de important, pentru că a fi cu Dumnezeu sau a rămâne fără Dumnezeu este incomparabil mai înalt decât toate aceste idei legate de întrebări nefireşti! Aceste seminţe ale iadului sau ale Raiului pot să se facă simţite în noi pe pământ, ca să putem înţelege ceea ce avem de făcut într-o altă viaţă! Iar, o persoană din Biserică simte acest lucru, chiar şi cineva din afara Bisericii simte într-o oarecare măsură, însă, acesta nu percepe decât o stare de anxietate, de frică, din pricina părăsirii lui Dumnezeu şi a propriei credinţe!
O stare pe care omul nu o poate înţelege îndeajuns este starea de a fi mereu cu Dumnezeu, chiar dacă nu poate simţi concret acest lucru, când omul încă nu este un subiect al propriei experienţe şi nu Îl caută pe Dumnezeu! Însă, lucrul cel mai înfricoşător care poate exista în tot acest context este acela de a fi lăsat fără Dumnezeu pentru totdeauna, lucru de care o persoană credincioasă se teme mai mult decât orice în lumea aceasta plină de «gloabelişti» secularişti şi de «gloabeliste» răsărite din bordelurile politicianiste!
Chemarea lui Dumnezeu către om poate fi exprimată prin dese referiri la energii necreate, la modul cum se pot ele face simţite, pentru a deosebi şi modul în care căldura, frigul sau un incendiu se pot face simţite, fără a realiza ceea ce se petrece dincolo de limitele celor cinci simţuri obişnuite! Pentru a da un răspuns plauzibil, pentru ca realitatea să o simţi cu cele cinci simţuri obişnuite, poate că merită să precizăm şi modul cum s-a făcut văzută incredibila smerenie, incredibila blândeţe a dumnezeirii, şi dacă Domnul ar trebui să apară oricui în chip văzut, chiar într-o mică fracţiune a propriei străluciri, atunci problema credinţei ar fi pusă sub semnul întrebării, pentru că ar deveni un fel de demonstraţie dinaintea căreia un om nu ar putea rămâne în picioare, căci toată lumea ar cădea cutremurată la picioarele Lui. Însă, Domnul nu împinge și, mai ales, nu forţează voinţa omenească, ci, El apelează, pur şi simplu, la ceea ce este mai bun în noi şi oricare ne-ar fi starea de cădere în păcat, apelează la ceea ce rămâne bun în fiecare sau, e ca şi cum Dumnezeu S-ar descoperi acestei părţi din noi care este cea mai bună!

,,În leagăn l’împăture /…Și magii alăture /Din ‘naltul tăriilor… /…Ș’a Sântămăriilor / Rădice coroanele… /…S’arate icoanele” (Mihai Eminescu)
De fapt, devine o taină de nepătruns a sufletului omenesc pentru a avea un răspuns şi a şti, de ce o persoană Îl vede şi Îl recunoaşte pe Dumnezeu, în timp ce o altă persoană nu ÎL vede şi nu ÎL recunoaşte pe Dumnezeu, pentru a concluziona că totul, în acest caz, depinde doar de fiecare om în parte! Hristos Domnul, Cel Care Se va Naşte pentru noi la sfârşitul acestei săptămâni, ştim că în timpul vieţii Lui pământeşti, erau şi oameni care nu-I vedeau decât ochii sau chipul, dar înţelegeau fără cuvinte pe Cel care le stătea în faţă. Alţii, aşa cum au fost Apostolii, au lăsat toate şi L-au urmat, iar, pentru unii dintre ei, Domnul a arătat minuni dumnezeieşti, în timp ce alţii, fără minuni, constatau în chip miraculos că dinaintea lor era Cel pentru Care ar lăsa totul şi pe Care L-ar urma până la capătul pământului. Ca să amintim şi amănuntul că unii, chiar după ce au văzut minunile pe care le săvârşea Hristos, au rămas cu totul surzi la manifestarea dumnezeirii Sale şi s-au făcut duşmanii lui Hristos, avizi de a-L trăda pentru a fi omorât, ceea ce au şi făcut, de fapt, cu o deosebită cruzime, răstignindu-L pe Cruce! Poate că acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele noastre, când Iisus Hristos Se descoperă puţin câte puţin, în acelaşi fel şi trebuie să spunem deschis, cu cât cineva este mai conştiincios, cu cât se comportă mai bine cu ceilalţi, cu atât mai viu îi va fi sufletul şi cu atât mai mari îi vor fi şansele să Îl vadă pe Hristos în viaţa lui şi să Îl recunoască pe Domnul, deoarece Hristos este deosebit de apropiat de fiecare dintre noi în tot binele pe care îl facem, şi este cu atât mai uşor să Îl recunoaştem în acest domeniu al milostivirii şi al smereniei! Deşi se poate întâmpla ca o persoană care este întru totul împietrită şi crudă să poată, într-o clipă, într-un mod inexplicabil, să trăiască o adevărată renaştere a acestei întâlniri, în esenţa sa rămâne o taină! În lumea de astăzi, siderată de crize şi de frici lumeşti, devine o nedreptate regretabilă faptul că unii Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu, în timp ce alţii nu par a fi atât de favorizaţi, iar, dacă cineva vrea să fie mai bun, dacă învaţă să-i iubească pe cei care îl înconjoară, dacă învaţă să jertfească ceva pentru ei, în acest fel deschide o cale către cunoaşterea învăţăturii Lui Hristos. Însă, dacă nu are nevoie de toate acestea, iar voinţa îi este îndreptată în direcţia opusă, în sensul păcatului, atunci, cu siguranţă că nu Îl poate întâlni pe Hristos pe această cale rătăcită, câtă vreme Mântuitorul Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa! În esenţă, oamenii aleg ei înşişi, oricât de intempestivă poate fi alegerea lor, însă, aceasta este întotdeauna în funcţie de înclinaţia inimilor lor şi de ceea ce înseamnă deschiderea sufletului lor! Spre exemplu, Sfântul Teofan Zăvorâtul vorbeşte despre faptul că atunci când cineva este în căutarea Adevărului, iar nu a confortului şi a fericirii, sau a ceva ce corespunde ideii lui despre o viaţă prosperă care i se cade în lumea consumerismului de azi, atunci, în această căutare dezinteresată a Adevărului, Îl va afla cu siguranţă pe Hristos ca fiind Adevăratul Dumnezeu, iar, un astfel de om nu are cum să nu Îl afle, căci căutarea Adevărului îl va duce cu totul inevitabil la Hristos! În final, pentru a înţelege şi mai bine viaţa Bisericii Ortodoxe şi legătura sa cu minunile marilor sărbători creştine, să presupunem că o anumită persoană caută Adevărul, iar nu fericirea, însă, fără să realizeze îndeajuns că fericirea nu este sinonimă cu Adevărul, pentru că oamenii pot avea idei foarte diferite despre fericire, iar, dacă pentru cineva fericirea este un miraj, un vis în care pluteşte, pentru altcineva, ar putea fi ocazia de a-i conduce pe alţii, de a-i umili şi de a-i înjosi, ca să mai spunem că pe de altă parte, fericirea poate fi prilejul de a-şi face voia proprie, fără piedici şi nepedepsiţi, ca să-şi satisfacă instinctele cele mai josnice, cele mai crude, fericire fără Lumina Lui Dumnezeu, una întunecată, monstruoasă a unui demon care jubilează în a-i vedea pe oameni cum pier, pentru că fiecare înger căzut ştie cum îi va fi propriul sfârşit. De fapt, putem afirma că este bucuria demonului să vadă creaţia lui Dumnezeu Cel Preaiubit cum se îndreaptă în acelaşi loc, spre acelaşi întuneric de nepătruns, mai ales că, din păcate, deşi toţi oamenii sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru unii dintre contemporanii noştri, ideea de fericire este foarte asemănătoare cu aceea a demonilor, căci mulţi sunt cei cărora le place compromisul şi chiar distrugerea oamenilor şi se bucură maliţios în perversitatea şi stricăciunea lor, în pofida faptului că aceasta nu ar putea fi niciodată adevărata fericire! (VA URMA)
LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here