Şi-n viaţă acelaşi etern început
Şi-n viaţă acelaşi etern început
sculptează cu dalta imaculate statui
în marmură,
în fier,
în bronz-argint
şi din greşeală-n granit –
pe socluri de mărgean le pironeşte gâtul –
mâinile zeiţei Nike au părăsit
romanţele.
Şi-n viaţă acelaşi etern început
de-a rămâne acelaşi etern niciodată –
cântând strofe pentru foc şi pentru vânt
prin flaut,
cimpoi
şi prin oboi şi clarinet,
distinse doamne arcuiesc
sofisticate melodrame.
Şi-n viaţă acelaşi etern început
scrutează cu mintea pocalul în care
se varsă deopotrivă
eterul şi morfina
lui Hades.
Trece paharul din mână-n mână
căci tălmăcirea buzelor profane
aşteaptă pecetea de-o viaţă
de-a fi sânge
pe calmul blond al soarelui polar
pe primul armistiţiu jugular.
Romanţa unei seri
Sufletul plânge cu pasiunea unui îndrăgostit
timpul trecut a cărui vreme o caut, nu
strigă –
zidit în Sfinx
placat cu morfină,
cu durere naivă de copil
întorc spatele Edenului
în care Eva ai fost tu –
film rulat, mereu reluat, pescuind
vise ticsite de tarhon,
dragoni foc nemaiscuipând –
când suntem nu ne-avem;
legat pe veci sufletul-ţi va fi,
de-o aţă,
ce n-a cusut vălul dintre lumi
lăsând bezea calea să-ntoarcă.
Eu cu acelaşi suflet plâng
şi focul şi marea
şi vântul şi ploaia
şi toate câte cântă azi
cerul, pământul şi Chemarea –
tridentul regelui Pescar îl caut,
nu mă-ntorc
aştept brăţara
O aripa de întins
Întind o aripă în zbor
cealaltă zace-n sânge –
n-am o hartă a creierului uman
sculptez vise.
Aş iubi înţelepciunea ca Nietzche
dar Nero nu-mi dă pace –
istoria o fac plumb
pescuiesc oameni.
Uvertură, cortină, lumini,
deschid sufletul impregnat de ceaşcă –
închinarea ultimului samurai nu iartă,
cornii înfipţi în coastă.
Vom atinge noi culmi
cu aceleaşi idei seculare –
cei ce ne-au fost străbuni
au pus Atlantida la picioare.
Paşi spre etern,
paşi spre nimic se-ndreaptă –
obiect de preţ cu smalţul nepătat
sunt astăzi eu.
Un dar
Îţi ofer gândul meu, să ai un loc în care să stai
liniştit
îţi ofer braţele mele ca lăcaş de regăsire
şi mângâierea mea ca alinare,
îţi ofer zâmbetul meu drept preţuire
şi sărutări fierbinţi în loc de iubire
dar nu pot să-ţi ofer totul
căci tu refuzi – şi aş putea ca eu pentru tine să fiutotul –
deşi consider că ar trebui să îţi încerci norocul –
două
aripi de înger te pot ridica
printre simţiri ce refuzi a le avea.
Într-o clipă la răscruce
În agonia morţii
ultimele gânduri,
ne fură parcă suflarea;
hipnoza-i obscură deşiră realitatea
şi hotarul cerberului ce aşteaptă să treacă
trebuie plătit –
nu e fiscul
dar să treci cu el hotarul
ortul trebuie să îl dai,
vămuirea nu e scumpă
când în lume nu mai stai.
Eroare
Degeaba-ţi cântă norii toţi
căci într-o clipă nu mai poţi
să fii ca mine –
un mort frumos
ce azi nu vine –
Cântă smochină
căci iubirile-i sunt ascunse,
cântă-i cu foc şi jale
şi lasă adierea vântui să îi mângâie pielea
de copil.
Ce a fost, nu mai e şi nici nu vine
şi ce e, nu e de mine,
rămâi
eu plec,
cântă smochină.
Un negru de fum
În cimitirul amintirilor depravate,
zăcea-vei mereu
până când
la rându-I va pieri şi el –
şi doar atunci de vei putea
te vei înălţa
ca un suflu de curent murdar,
ridicat dintr-un furnal
de cocs ratificat.
Istoria poetica
Degeaba-ţi cântă Eminescu
frumoasele altare,
şi Goga-ţi plânge neamul tău
ce azi te calcă în picioare…
Degeaba-n tine azi trăiesc
oameni cu suflet mare –
nici ei măcar nu reuşesc
să-ţi mai aducă
o floare.
Degeaba lacrimile-ţi cad,
de împânzesc pământul
în urma lor tu să răsai
fără să bată vântul,
rămâne-vei tu pentru toate
altar de jertfe înălţător
şi pentru cei săraci cu duhul
un freamăt viu, îmbietor.
Costina Ştefănescu
