1. Născută din puritatea florii de colţ
Aşa pare să fie Costina Ştefănescu: „Un înger rătăcit printre stele”. Încercându-şi condeiul în poezie, tânăra autoare are acea preocupare pentru artă şi estetică a cuvântului, a cărui menire cathartică (şi mântuitoare) aduce a balsam pentru sufletele ameninţate de moartea iminentă.
Costina Ştefănescu e o „admirabilă pildă de tărie”, e născută „din puritatea florii de colţ” a muntelui cu fruntea mereu în nouri. Ecourile compoziţiilor sale liricoepice vădesc acea înnobilare a trăirii prin încrederea în funcţia de comunicare a textului heraclitic şi, vai, într-atât de futil şi „incongruent”.
Acelaşi zbor e adică de fiecare dată altul. Emoţiile îi cabrează tensiunea semantică. Jocul de cuvinte o situează la răscruce de izvoare. Scriitura e diseminată pe-o plajă mistică pe care cu o aripă de înger inspiraţia de moment inscripţionează o rugăciune pe care vântul o netezeşte ca să poată fi desenată, literat-orfic o meditaţie ori o elegie de-o zguduitoare sinceritate.
2. Construit din cioburi de cuvinte
În „Onoare de ilirian” câte o adiere dinspre Kavafis ori Seferis mă obligă la câte o încurajare de traseu mitografic. Actualitatea „cotidiană” o asmute împotriva unei omeniri rămasă – citez – „fără idealuri, fără aripi, fără vise” şi, vai, „dezbrăcată de luciditate şi mai ales de corp/ acoperit de o membrană ce vede-n adâncuri” (vezi „Vaccinul de la Pasarelă”, un text cumva reuşit pe de-a-ntregul – n.m., I.P.B.).
Sub tirania postmodernă a „reconstrucţiei”, tânăra autoare respinge „tot felul de tertipuri artificiale” ca să promoveze, în locul marelui gol, marelui concept: un ideal spart, un altul „construit şi mai frumos din cioburi sângerânde”, în jurul acelei „firmituri de Dumnezeu” care e sufletul său însetat de iubire „care plânge cu lacrimi arse… ca într-o piesă de teatru contemplativă… pe trupuri lăsate la vedere”.
Proiectul ei transpoetic e un „amestec de literatură cu miez de pâine caldă”; poeta se va căţăra până în vârf cu unghiile, cu fanteziile şi va scrâşni vise; se pierde când citeşte dar se regăseşte când scrie în faţa ferestrei propriului eu care-i – citez – „doar deschizătura spre interior” de unde stând cu fruntea lipită de geam priveşte direct spre Eternitate nemaifiindu-i frică să moară.
3. O altă viziune
Dar Costina Ştefănescu îşi menţine intactă rezerva de optimism funciar. Ei, alegoriile îi oferă starea ideală de expresivitate, chiar dacă debutează ca „un joc simplu de cuvinte, lungi inegale”, căci mâinile continuă jocul de cuvinte sub piele.
Figurile de stil – unele spontane, altele explozive, unele heraclitice, altele eclectice – îi vin firesc sub condei încât la o primă lectură te poţi trezi înşelat. Poeta chiar explică: Adâncimile o atrag inexplicabil. Are o poftă incontrolabilă de adânc; consecinţa: a învăţat să citească printre rânduri şi pe dedesubt (T. Arghezi).
Ca atare metaforele-s inspirate de „frânturi de clipe”, de „aripi de libelule”, de tăcerea sfântă a unei dorinţe oculte (deci fără nume, din spaima de neant – n.m., I.P.B.); „o altă vedere” dictează şi o altă „viziune”: aceea în care „trăieşte intens tot ce-o înconjoară”, caută „lăcomia picăturii căzută-n deşert” şi „dârele melcilor ce se scaldă în lumina curgătoare a unei ploi” ş.a.m.d.
Ar îndemna-o avântul subtil să reînceapă, după Homer şi Joyce „o altă odisee”, unde revendicând perfecţiunea să se împiedice de amănunt, se adapă dintr-o „fântână a extazului”; „ca-ntru-un joc suveran ucigător de repetitiv”, poeta se ambiţionează ca măcar „în al unsprezecelea ceas” să-şi pună semnătura pe un rol pe care să şi-l scrie ea însăşi.
Eu cred că a izbutit. Citindu-i cartea, stimaţi cititori, şi vă veţi convinge singuri.
Ion Popescu-Brădiceni
