* Nu mai există fondul uman care favorizează rezistența și lupta
* ,,Reprezentanţii noştri în funcţii publice, pentru că ei sunt, într-adevăr, reprezentanţi, nu ar putea niciodată admira sau respecta luptătorii liberi, condiția, în marea lor majoritate, de slugi, de oameni așezați cu scopuri personale şi de grup în acele posturi, nu îi relevă unor astfel de reprezentări”
Cornel Nistorescu: M-am gândit să avem o discuţie depre un subiect care foarte probabil va începe să ne afecteze într-o anumită progresie, influenţată de mai mulţi factori, cauze internaţionale, dar şi interne, care ţin strict de noi, de priceperea sau nepriceperea clasei noastre politice. Eşti singurul combatant din România în Războiul din Transnistria, din 1992. Ai luptat în linia întâi în acel război. De ce te-ai dus, care era statutul tău, pentru că, ştiu foarte bine, România şi-a declarat, la vremea respectivă, la cel mai înalt nivel, neimplicarea în conflict.
Marius Marian Şolea: Vă voi răspunde cât se poate de sintetic. Acel război a coincis cu o perioadă în care eram foarte preocupat de istorie și cultură, în general. Cu precădere, ale țării mele. Fiind pe finalul adolescenței, cu siguranță că și toate sentimentele pe care le trăiam erau mai intense. Apoi, urmăream cu interes emisiunile despre Basarabia și despre conflictul din Transnistria, realizate de un jurnalist din TVR, Virgil Tatomir. La puțin timp, acesta a murit fulgerător, în urma unui infarct. Ulterior, când eram la Chișinău, am aflat că infarctul a fost cauzat de o substanță ingerată într-una dintre deplasările sale acolo. Și metoda, și substanța respectivă erau clasicizate în spațiul sovietic. Străbunicul care mă crescuse luptase împotriva rușilor în ultimul război mondial, fusese chiar prizonier, evadase, acasă a ajuns mult mai târziu. Poate că au contat și cele povestite de el când eram copil. Basarabenii ne cereau continuu ajutorul, declarau că sunt români, entuziasmul lor pentru a veni lângă țară era enorm. Într-un conflict cu un imperiu, fie acesta și în destrămare, firește că șansele unei rezistențe sunt infime. Nu aveau armată, luptau cu niște contingente formate din polițiști, după care au apărut voluntarii. Aflasem că aceștia sunt foștii combatanți din diferite războaie purtate de URSS, cu precădere în Afganistan. Acum, veneau să lupte pentru a-și apăra țara împotriva Armatei a XIV-a, chiar fosta lor armată. Deja înțelesesem dezastrul nostru, atunci incipient, provocat de clica lui Ion Iliescu, știam cum se realizaseră în teritoriu structurile Frontului Salvării Naționale și cu ce oameni. Structurile partidului comunist se repliaseră şi-au confiscat puterea şi resursele. Opoziţia nu a putut avea puterea de organizare a comuniştilor. Pe acest teren se mima aproape orice, dezbaterea politică, privatizarea, liberalizarea, democraţia cu totul. Era un start furat, opoziţia era cu naivitatea şi comuniştii cu organizarea. Avuseseră loc mineriadele, fenomenul Piața Universității, înțelesesem că țara va fi acaparată pentru mulţi ani. Ceva mai devreme îmi dădusem seama și de farsa cu Revoluția din 1989. Iubeam și uram cu intensitate, repet, foarte probabil ținea și de vârstă. România nu făcea nimic în legătură cu integritatea Republicii Moldova, președintele Iliescu era foarte rezervat, mima echilibrul, la fel cum făcuse perioada de dinaintea fiecărui scrutin. Mai târziu, în front, urma să aflu și de ce, totul fusese pus la cale şi acolo, Ion Iliescu ştia şi acceptase intervenţia ruşilor în Moldova. Aceasta era o trădare, ca multe altele. Cu un an înainte, în loc să proclame Unirea, a ieșit cu recunoașterea independenței Republicii Moldova. Ion Hadârcă mi-a spus prin 2005 că a avut două declarații pregătite pentru a fi citite, una de unire cu țara și alta de independență. Au aşteptat răspunsul României, Atunci li s-a refuzat unirea şi basarabenii au declarat independența. Ion Iliescu şi-a justificat opţiunea prin acea continuă expresie „Nu era momentul”, însă, atunci când nu ai de gând să faci un anumit lucru, nu e niciodată acest moment, pentru că nu îl conţii în tine însuţi… Ceea ce vedeam era că noi ca stat nu făceam nimic pentru românii desprinși de Uniunea Sovietică din trupul țării lor, doar am alimentat romantisme, făceam poduri de flori şi hore. M-am gândit mult, nu eram un copil, înțelegeam ce înseamnă o asemenea decizie, de a pleca pe front ca voluntar, într-un război care nu avea nici o legătură cu statul al cărui cetăţean eram, ce riscuri și ce complicații poate să aducă. Mă impresionaseră și basarabenii, luptau în condiții precare, fără tehnică și vorbeau o limbă română haioasă, în care ne cereau mereu ajutorul, iar acesta nu venea, statul român nu făcea nimic, am simțit nevoia să compensez, să merg acolo, să suplinesc într-un fel, cel puţin la nivel simbolic, absenţa României şi să cunosc în mod direct un eveniment istoric, să ştiu exact ceea ce se întâmplă şi să nu mai aştept relatări şi interpretări subiective. Am înţeles că pentru spaţiul românesc acela este cel mai important eveniment de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Conflictele pentru pământ sunt cele reale. Restul, țin mai mult de ideologie, schimbă ideologii, regimuri politice, nu au ca miză spațiul vital de existență al unui popor. A fost o decizie foarte grea, nu atât pentru mine, cât pentru familie. Strabunicii mei avuseseră o singură fată, aceasta doar pe tatăl meu și eu eram tot singur, toți aveau, de fapt, un singur copil, pe mine. Făcusem greșeala să le spun înainte, așa mi se păruse corect. A fost greu, mai ales pentru mama, a avut o viaţă foarte chinuită din cauza atitudinilor şi reacţiilor mele chiar şi ulterior acelui eveniment. Tot ce am avut eu curaj ea a avut spaimă. În Transnistria, statutul meu a fost de voluntar, am pătruns cu greu pe linia frontului, a fost posibil doar alături de alți voluntari, foști luptători ai Uniunii Sovietice în Cuba, respectiv în Afganistan. În prealabil, odată ajuns la Chișinău, încercasem să trec linia frontului în mod oficial, aveam legitimație de jurnalist, colaboram la două ziare locale, din Târgu Jiu. Nu se putuse, eram minor, eram român. Toți ridicau din umeri, îmi povesteau ororile făcute de cazaci, mai ales despre tratamentul pe care îl aveau de îndurat cei care le cădeau prizonieri. Apoi, România nu trebuia să aibă cetățeni români pe front. La vremea respectivă, o țară era considerată ca fiind parte în conflict, în cazul în care exista forță combatantă în respectivul conflict, adică dacă avea cetățeni în luptă. Acum, lucrurile sunt diferite, implicarea oficială a unei țări are alte considerente. Deși nu era cazul, asta era realitatea, eram cetățean roman, chiar dacă încă un copil. Bineînțeles, propaganda rusească, cu precădere Radio Preniztrovia dar și Postul tv Ostankino o țineau una și bună, că România avea detașamente întregi, că la Plazdarmul Coșnița, la linia întâi, era un luptător care făcuse parte din trupele de elită ale lui Ceaușescu. Din când în când, eram considerat inclusiv fascist român, mă amuzam. Când a fugit Ceaușescu de pe Comitetul Central eram în vacanță la țară și mai dădeam vacilor câte o pală de fân din fânar. Am publicat acum 15 ani un prim volum dintr-un roman, o primă parte a unei trilogii despre acea perioadă.
Cornel Nistorescu: Aș putea să te taxez de o anume inconștiență. Ai merge încă o dată într-un asemenea război?
Marius Marian Şolea: Nu. Este exclus. Cu o singură excepție. Tot pentru Basarabia. Nu pentru ce se întâmplă acolo din punct de vedere politic, este un circ total, de altă natură, diferit de circul din dreapta Prutului. Nici pentru că aș mai avea aceeași implicare afectivă, ci strict pentru ce mi-a oferit acel război. De fapt, acolo a fost un fel de naştere. Pentru mine, inclusiv Dumnezeu este basarabean, pentru că, acolo, pe pământurile Basarabiei, L-am întâlnit. Aşa cum, ulterior, am simţit datoria de a studia despre El, inclusiv să merg la Teologie, alegând o secţie de restaurare-conservare obiecte de artă, deşi nu aveam aptitudinile necesare pentru acest lucru. Încă mai resimt nostalgia Basarabiei, a acelor momente, sunt alte motive, dar mai am acest vag sentiment. Acolo, în mijlocul morții, am înțeles şi viața reală, rostul ei. Din acel moment, nu m-a mai interesat aproape nimic din ce au oamenii ca orizont de viață. Miracolul a devenit pentru mine un fapt obișnuit, iar relațiile dintre oameni în situații de limită sunt incomparabile cu tot ceea ce cunoaștem noi a fi prietenie. Trasnistria a fost pentru mine un loc al revelației și al formării. O situație limită și o alegere într-o secundă trăită în luptă maturizează cât sute de cărți și poate cât zeci de ani. Sunt alte percepții și alte trăiri. Sufletul și corpul trăiesc experiențe absolute diferite, poate că a coincis şi cu adolescenţa, nu ştiu. Cert este că inclusiv simțurile s-au dezvoltat atunci impredictibil și chiar amuzant, pe alocuri. Pe lângă numele din front, Marin Românul, îmi mai puseseră unul, al unui animal de pradă, extrem de agil, pentru că văzul, auzul și mirosul au avut parte de o dezvoltare care m-a surprins continuu. Dar nu m-am perfecţionat, am rămas doar cu ce am dobândit atunci. De pildă, când am făcut stagiul militar, ofiţerii mă luau pentru a regla armele cu care colegii mei urmau să tragă, deşi era vorba de prima perioadă, însă prin serviciul de contra-informaţii al Armatei Române se cunoştea istoricul meu şi, în consecinţă, am avut o armată lejeră dar cu multe evenimente. 
Auzul m-a ajutat ocazional la muzică. De pildă, aud falsarea instrumentelor muzicale, indiferent cât de mare este acea orchestră. A vocilor într-un cor, fără a avea absolut nici o legătură cu muzica. Şi în acest domeniu sunt simfonic cu mine însumi, aud foarte bine, fără să şi reproduc. Nici măcar nu am voce, cânt ca ligheanul pe scări. Sau o altă curiozitate, rămasă probabil tot de atunci: îmi dau seama instantaneu de ceea ce se doreşte a fi ascuns sau altfel prezentat, în funcţie de inflexiuni. Când cineva vrea să spună anumite lucruri, eu ştiu ceea ce nu vrea să spună. Aproape nici nu contează ce spune. Nu este vorba de un alt tip de pricepere, ci în primul rând de auz. Toate acestea pot părea un avantaj, nici vorbă, sunt o povară, cu care mă obişnuiesc încă.
Cornel Nistorescu: Cum era atunci armata Moldovei? Din partea noastră nu a existat nici un fel de sprijin pentru frații moldoveni?
Marius Marian Şolea: Nu exista o armată. Când a început războiul, după ce în prealabil fuseseră câteva provocări, inclusiv clasica blocare a unei căi ferate, premierul Mircea Druc a format contingente de polițiști, primul front propriu-zis a fost la Tighina, acolo a cerut situația. La început, am fost câteva zile în acel oraş, la început pe nişte dealuri lângă o pădure, nu am avut timp de cercetări, aproape trei zile a fost totul la modul foarte alert, am plecat dintr-o unitate militară din Chișinău, situată dincolo de Grădina Botanică. Acolo am primit echipament şi primul armament. Bineînţeles, nu ştia nimeni că sunt român, în afara voluntarilor care mă luaseră cu ei din faţa statuii lui Ştefan cel Mare. Abia la Coșnița am văzut și arme românești, în toate liniile, de la intrarea în front, care se făcea la Vadu’ lui Vodă, și până în prima linie. A fost un ajutor, însă minor, armele erau rare, inclusiv muniția. 
Mai făceam noi rost, în urma unor atacuri. Între noi şi tranşeele ruşilor/cazacilor erau cel mult 250-300 metri. Ei se fixaseră chiar în aliniamentul făcut de Ion Antonescu. Sprijinul României a fost unul minor, doar pentru a face o dovadă formală că le suntem frați… Însă realitatea aceasta era, a existat un anumit sprijin. Au fost PM calibru 7.62, de producție românească, fabricate la Cugir, iar muniţia era chiar din oraşul meu, de la Sadu, câteva AG-7, foarte rar AG-9, câteva transportoare blindate, câteva mitraliere. Dar, bineînţeles, dacă avem în vedere toată linia frontului, se poate aduna o cantitate oarecare de armament. Am mai văzut câte una, doua amfibii pentru fiecare localitate prin care am trecut. PM-urile erau de o calitate inferioară celor de producție rusească, metalul din care era făcută țeava se înroșea la câteva încărcătoare trase la foc automat, nu rezista. Noaptea nici nu puteam să tragem cu ele pentru că deveneau lanterne de semnalizare. La fel, când arma cădea în apă sau nu era curățată, dădea rateuri. Condițiile de război sunt diferite, nu seamănă deloc cu cele din cazarmă, unde nu se întâmplă nimic rău cu arma, când tragi câteva gloanţe în aplicaţii sau la tragerile din programul de pregătire al soldaţilor. Kalașnikov-ul rusesc, de calibru 5.45, este într-adevăr o armă foarte bună, simplă, ușor de întreținut și extrem de precisă, eu n-am avut niciodată nevoie de lunetă.
Cornel Nistorescu: Ce s-a ales de combatanții moldoveni din Transnistria? S-au împrăștiat? S-au dus să lupte pe aiurea? Sunt uniți? Se bucură de respectul autorităților de la Chișinău?
Marius Marian Şolea: Au trecut 30 de ani, câţiva nu mai sunt, foarte mulți au fost nevoiți să plece din Basarabia. Puterile care s-au succedat la Chișinău s-au temut de ei, i-au izolat, le-au refuzat accesul la locuri de muncă, la posturi de conducere nici nu poate fi vorba. Au fost şi câteva asasinate, mascate în diverse întâmplări. Guvernările au fost în marea lor majoritate proruse. Cei cu răni grave au avut de suferit cel mai mult, nu a existat o asistență reală din partea statului. Există un centru de recuperare pentru cei cu răni grave, însă accesul acolo mai are şi alte criterii decât cele care vin din obiectivitatea unei realităţi. Veteranii unui război știu lucruri care fuseseră ascunse până atunci, au curaj, au atitudine, nu mai sunt ușor de mințit, pot fi respectați de mase. Acum, în general, este un tip de organizare socială care nu are nevoie de eroi în viață, eroii trebuie musai să fie morți pentru a li se acorda atenție și respect, acestea fiind, bineînțeles, o ipocrizie a celor care conduc. Respectul este unul de natură formală, conjunctural. Reprezentanţii noştri în funcţii publice, pentru că ei sunt, într-adevăr, reprezentanţi, nu ar putea niciodată admira sau respecta luptătorii liberi, condiția, în marea lor majoritate, de slugi, de oameni așezați cu scopuri personale şi de grup în acele posturi, nu îi relevă unor astfel de reprezentări. Acum, eroi devin doar cei care luptă oficial, acolo unde îi trimite conducerea ţării, conducere înstrăinată de popor şi care face servicii unor puteri străine. Eroii nu mai sunt cei care luptă real, ci cei care calcă pe mine când ies din corturi să se urineze, cei loviţi în misiuni de patrulare şi de menţinere a… păcii. Câţi dintre noi mai gândesc dacă ţara asta chiar are interese naţionale pe toate coclaurile lumii, prin deşert sau prin jungle. Nimeni nu mai gândeşte nimic în legătură cu aceste misiuni, dacă au sau nu legătură cu interesele reale ale statului, unii bifează o agendă politică, alţii merg pentru bonusuri salariale, în regim de mercenari. Şi se întorc eroi din patrulare… Revenind la veteranii din Basarabia, au fost înființate mai multe organizații ale foştilor combatanţi, tocmai pentru a nu exista unitate, a fost același tipar aplicat și la noi cu revoluționarii din decembrie 1989. Partidele și-au făcut organizații de veterani satelit, tocmai pentru a nu exista unitate. Între ei, veterani reali sau impostori, există multă zâzanie, în funcție de cine le-a nășit organizarea. Ce este cel mai grav este atitudinea Republicii Moldova ca stat, indemnizațiile lunare sunt ridicol de mici, deși oamenii aceeia s-au jertifit pentru acel stat, pentru neamul lor, pentru teritoriu. În ultima vreme, există un departament pentru veteranii din Transnistria, în structura guvernului, dar nu știu foarte bine în ce scop, probabil este mai degrabă un punct de lucru al unei florării, care trimite coroane atunci când mai moare câte unul.
Cornel Nistorescu: S-ar mai putea alcătui asemnea grupuri de luptă și de rezistență românească?
Marius Marian Şolea: Nu. Nu mai există fondul uman care favorizeaza rezistența și lupta. Pentru asta, este nevoie de o anumită genetică, apoi de o anumită formare şi de capacitatea de a te sacrifica pentru idei sau pentru binele celuilalt. Aceste lucruri sunt istorie deja. Popoarele sunt decimate în relația cu originea și cu istoria lor, educația este deja non-educație, modelele tinerilor sunt astăzi doar niște măscărici mediatici, maneliști, piţiponci și curve. Tinerii, în proporţie covârşitorare nu înțeleg nimic din personalitatea unor figuri istorice, care au trăit și au murit pentru ca ei să locuiască aici, să vorbească această limbă, să fie români, să urce pe munţi româneşti. Bărbații de astăzi se pensează, merg la manichiură, își rad cefele, își dau cu spray colorant pentru părul albit şi cu pudră colorată pentru estomparea începutului de chelie, sunt preocupaţi doar de aparenţe corespondente piţiponcului, au fluierele picioarelor mai lungi ca pantalonii și sunt convinși că toate acestea reprezintă dovada faptului că se îngrijesc de sine. Se fotografiază goi pușcă și trimit inamicului pozele pe internet cu armamentul din dotare, pentru că, oricum, prezentarea tacticii de luptă ar fi puțin mai greu de realizat ca o fotografie-(auto)portret, cu telefonul. Şi pentru a fi piţiponc ai nevoie tot de nişte date particulare, de un aluat, însă, este adevărat, mai contează şi mediul pentru firile slabe. Dar cine are predispoziţia de a maimuţări omul are o șansă enormă pentru dezvoltare în cultura socială de astăzi. La noi, de exemplu, sunt în jur de zece bărbați vizibili, care se opun valurilor care vin să acopere un popor, doar atât, la o populație de 20 de milioane. Adică, nu există masă critică pentru o rezistență reală, cu rezultate, cu șanse de a întoarce o realitate în favoarea unui popor. În fond, dacă poporul nu mai există, nu are cum să existe nici forma de rezistență despre care vorbiţi.
Așa cum am anunțat, astăzi redăm prima parte a interviului tulburător acordat de scriitorul gorjean Marius Marian Șolea jurnalistului Cornel Nistorescu, directorul publicației Cotidianul. A doua parte, în ediția de mâine !
