În Duminica a 19-a după Rusalii; Ap. 2 Corinteni 11, 31-33; 12, 1-9; Ev. Luca 6, 31-36 (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, la Sfânta Evanghelie, ni se vorbeşte despre o parte din Predica de pe Munte, a Mântuitorului Hristos, pe care Sfântul Evanghelist Luca o prezintă în capitolul 6 și din care Sfinții Părinți au rânduit să se citească în această zi versetele de la 31 la 36, pentru că avem spre adâncă reflecţie, poate cea mai grea poruncă din toată Evanghelia: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”, la care se adaugă îndemnul: ,,Faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri” (Luca 6, 27-28), mai ales că pare greu, dacă nu, chiar imposibil de împlinit acest cuvânt, pentru că nu înțelegem de multe ori, de ce ni se adresează nouă acest îndemn și pentru că nu știm cu adevărat ceea ce înseamnă a iubi, pentru că suntem tentați să vedem în orice poruncă dumnezeiască şi măsura (prea) înaltă, prin dificultatea punerii în practică şi atunci când e vorba să ne iubim vrăjmașii, mai apare și un soi de revoltă, de împotrivire a firii noastre! Acest scurt fragment biblic, de doar șase versete, care se va citi în această Duminică face parte dintr-o cuvântare a Domnului cunoscută sub numele de «Predica de pe munte», rostită de către Mântuitorul Iisus Hristos «în loc de șes» (Lc. 6,17) şi cuprinzând o versiune mai scurtă a Fericirilor, urmată de îndemnurile adresate celor care împlinesc sau, dimpotrivă, nu împlinesc poruncile Legii, apoi de seria de îndemnuri practice ale aplicării poruncii iubirii aproapelui în viața de zi cu zi, cuprinse în acest fragment duminical, continuate până la sfârșitul capitolului al șaselea cu alte îndemnuri și pilde, precum cele referitoare la ajutorarea și nejudecarea aproapelui şi respectarea poruncilor dumnezeiești care aduc trăinicie vieții omului, mai ales că în acest fel, Dumnezeu ne arată că prin iubirea vrăjmaşilor noştri, răsplata dumnezeiască vine ca o revărsare a harului peste oamenii buni, ca o punere în lumină a înseși firii noastre!
,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea”?
Ca să începem cu începutul, putem spune că primul dintre îndemnurile cuprinse în Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii este rostirea pozitivă a ceea ce la noi s-a perpetuat printr-un proverb cu o dublă negație: «ce ție nu-ți place, altuia nu-i face», pentru că nu putem să ne așteptăm să primim de la cei din jurul nostru cele bune, dacă noi le oferim pe cele rele! Cu atât mai mult, așteptarea ca altul să înceapă să-mi ofere cele bune, ca apoi la rându-mi, să-i răspund pe măsură, este iarăși o formă de nedeplinătate în iubirea aproapelui! Dacă nu voi începe eu să ofer cel dintâi cele bune, pot rămâne veșnic în așteptarea deschiderii celorlalți, pentru că numai răsplătirea celuilalt cu aceeași monedă nu se poate numi dragoste, ci mai degrabă e o formă comercială de relaționare cu semenii. Dar, pentru a depăși această stare de comunicare simplistă şi smplificatoare, practicată în stradă, la magazin, la piață, în relațiile sociale cu necunoscuții sau puțin cunoscuții, Domnul Hristos ne arată că adevărata măsură a dragostei, dăruitoare prin însăși esența ei, poate împinge granițele părelnicei iubiri către deplina iubire. Ceea ce oferim și primim, e insuficient când se reduce la cercul foarte intim și nu se extinde către ceilalți, şi dacă Iisus Hristos ar fi acceptat ideea îngustă că aproapele ne este doar rudenia, cel cu care împărțim spațiul privat, atunci creștinismul nu ar fi rămas decât o credinţă irelevantă! Aşadar, să luăm acest îndemn al Domnului: „Fiți milostivi precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36), pentru a vedea o măsură înaltă ca aceasta: „precum Tatăl!”, dar, cine o poate atinge? Oare, Domnul nu știe cu cine are de-a face, nu ne cunoaște neputințele noastre? Căci naiv nu poate fi în ceea ce ne privește! Nu ne mai rămâne decât o explicație: înseamnă că noi nu credem că putem ajunge la măsura la care Dumnezeu chiar crede că suntem chemați! El are încredere în noi, dar, din păcate, noi nu o avem! Și ce perspectivă se deschide în acest punct: să vedem cum Dumnezeu Însuși ne spune că avem potențialul de a fi dumnezei (după har sau în lucrare)! El ne învestește cu încredere, ne dă o poruncă știind că starea noastră firească e cu totul alta decât păcatul și starea pătimașă, dar, mai rămâne să credem și noi acest lucru! Un alt motiv invocat pentru care ne e greu să împlinim porunca de a ne iubi vrăjmașii este acela că nu înțelegem ceea ce este dragostea. Mântuitorul nu ne cere ca atunci când vedem pe cineva care ne vrăjmășește să simțim o anumită emoție, nici nu se așteaptă ca noi să ne umplem de bucurie, atunci când ne aducem aminte cât de mult rău ne-a făcut cineva! A iubi pe vrăjmași înseamnă a alege să nu răspundem răului cu un alt rău, să nu ne răzbunăm ci, dimpotrivă, să încercăm să facem bine celuilalt, în pofida a ceea simțim în sinea noastră! Poate că atunci când ne vedem vrăjmașul, ne enervăm şi ne aprindem de mânie, dar, nu acesta trebuie să ne fie reperul. Iubirea vrăjmaşului este o lucrare prin care silim firea noastră egoistă și răzbunătoare să se supună lui Dumnezeu! Iar dragostea ce va veni, astfel, în inima noastră, nu are legătură cu sentimente și emoții de conjunctură, ci, este un mod de viețuire, o răstignire prin care ne învie sufletul chinuit, fiindcă, numai în acest fel ne asemănăm cu Hristos Cel pe nedrept judecat și spânzurat pe Cruce, dar care nu a răspuns la răul ce I s-a făcut cu patima răutăţii, ci cu iertare! Dincolo de sfaturile diabolice ale corifeilor pandemiei, care ne-au oblicat la izolare şi la distanţare socială, printr-o propagandă mincinoasă care are drept scop genocidul mascat, să realizăm faptul că omul este prin definiţie o fiinţă socială, înzestrat de Preabunul Creator cu instinctul sociabilităţii, încât din cele mai vechi timpuri, el s-a întovărăşit cu semenii săi în vederea creării unor organisme sociale. Începând cu familia, satul, comuna, până la Stat, toate sunt forme de organizare socială, datorită unui instinct înscris în firea omului: acela de a trăi împreună cu semenii săi. Pentru a putea trăi într-un organism social, omul este supus anumitor norme şi legi care reglementează raporturile dintre el şi organismul social, pe de o parte, iar pe de altă parte, raporturile reciproce dintre indivizii aparţinând aceluiaşi organism. Însă, cu tot noianul de legi scrise sau nescrise, o viaţă socială adevărată, ideală, în care să fie toţi factorii componenţi mulţumiţi, nu este posibilă decât în măsura în care la temelia ei stă Evanghelia Mântuitorului Hristos, iar, acest adevăr rezultă din Pericopa Evanghelică a Duminicii a 19-a după Rusalii, pentru că trăirea omului într-un organism social impune, pe lângă respectarea diferitelor legi care reglementează viaţa acelui organism şi o totală abdicare de sine, o completă stăpânire a instinctelor egoiste, iar, fără îndeplinirea acestor imperative, cu toate legile existente, fie ele inspirate de cele mai bune intenţii, viaţa socială va rămâne defectuoasă, fiindcă omul pune mare preţ pe dreptul său, fără să gândească şi la dreptul aproapelui, fiindcă numai Dumnezeu ne arată că prin iubirea vrăjmaşilor noştri, răsplata dumnezeiască vine ca o revărsare a harului peste oamenii buni, ca o punere în lumină a înseși firii noastre!
,,Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt…”!
Tema Pericopei Evanghelice din această Duminică înseamnă o posibilitate pentru a înţelege cea mai dificilă temă de casă pe care Dumnezeu o trasează creației Sale, pentru că iubirea e un sentiment cât se poate de nobil și de necesar, care aduce împlinire făpturii umane și creează comunicarea, iar, o relație în a cărei împlinire e necesară reciprocitatea, reunește mai multe evenimente. Odată rânduite toate cele de cuviinţă, Hristos va predica şi le va vorbi celor care-l ascultă despre fericire. Pentru ei, acest termen era cu certitudine unul vag, iar, percepția asupra lui era de bună seamă una superficială! Pentru cei de atunci, ca şi pentru cei de astăzi, inundaţi de valul plăcerilor cotidiene şi al consumismului, a fi fericit însemna cel mai probabil un acoperiș deasupra capului și o bucată de pâine, iar, dacă aceste lucruri veneau la pachet cu o familie iubitoare, erau de-a dreptul promoție, cum am spune astăzi! Mântuitorul vrea să-i învețe pe oameni mai multe lucruri cu privire la iubirea de aproapele, pentru că vorbește despre o stare de beatitudine ce nu-și are nici scopul, nici finalitatea potrivită în orice împrejurare! Astfel, săracii sunt numiți fericiți și li se promite împărăția, celor flămânzi îndestularea, iar celor ce-și plângeau durerile crudei asupriri, bucuria cea fără de zăgazuri! Mântuitorul Iisus Hristos concluzionează astfel: „Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului”! Deci, toţi cei care împlinesc aici pe pământ finalitatea în ceea ce fac sunt compătimiți de către Iisus Domnul! Pentru că pierderea dimensiunii teandrice transformă existența umană într-una debusolată, într-o formă de viață acefală, care decade din demnitatea pentru care a fost creată, iar, acest lucru nu este dorit de către Bunul Dumnezeu. Din acest motiv, Hristos trece direct la subiect: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri”, deci, El cere ca iubirea să atingă neverosimilul, iar, pentru a fi scoasă din zona ei de confort, trebuie provocată. Adevărata și sincera depășire de sine vine odată cu momentul în care cel în cauză reușește să împărtășească nobilul sentiment al dragostei celor care n-au avut niciodată gândul de a căuta înspre dânșii cu vreun gând similar. Domnul insistă asupra relevanței unei afirmații care este de-a dreptul zguduitoare când zice: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai”! Cu alte cuvinte, ne arată că urmându-L pe Domnul Cel iubitor, de acest lucru ne încredințează şi ne cere să învățăm de la Dânsul iubirea aproapelui! Desigur, exemplul e cea mai bună formă a pedagogiei sociale, dar, din păcate, cea mai prost înțeleasă astăzi! Într-o lume în care propovăduirea se face mai mult cu buzele, decât cu inima, ce mai înseamnă iubirea vrăjmașilor? Într-un context în care omul însuși se definește mai degrabă ca «o resursă» cu etichetă de…marfă, decât ca o ființă, mai există încă visători care să nu pună interesul propriu în centrul preocupărilor lor? Dacă ne uităm chiar și în Biserică, vom vedea că sunt atât de puţini cei care mai împlinesc această poruncă! Și totuși, există, iar, dacă n-ar exista, ar trebui inventați! Suntem creați după chipul lui Dumnezeu, iar, adevărata împlinire a vocației antropologice e legată tocmai de cultivarea sublimului sentimentului iubirii! Una care reușește să treacă peste discrepanțe, să nu se-mpiedice în defecte și să meargă drept la țintă, la inima aproapelui, să topească gheața adesea așternută acolo și să facă din nou cerul senin în sufletul omului, asigurând bunul mers al întregului organism. Să se-nfierbânte, să se topească de dorul și de dragul pentru celălalt! Și de-acolo, să pornească într-o tumultoasă călătorie înspre Domnul, căci, pe El îl descoperim întâi și-ntâi în aproapele, fie el prieten sau privit ca un dușman! Această mare dilemă a rezolvat-o Domnul Iisus Hristos prin cuvântul Evangheliei Duminicii a 19-a după Rusalii: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31), pentru că în felul acesta, viaţa socială întemeiată pe îngăduinţa noastră, a unuia faţă de celălalt, ne ajută să fim iubitori de Hristos, mai ales că toţi ştim ceea ce vrem să ne facă nouă oamenii. Vrem să ne urască? Vrem să ne facă rău? Vrem să ne pârască? Vrem să ne târască prin judecăţi? Niciodată! Toţi vrem ca oamenii să ne facă numai bine, vrem să fim iubiţi, vrem să fim ajutaţi, vrem să fim ascultaţi şi să fim priviţi cu încredere, pentru că Dumnezeu ne arată că prin iubirea vrăjmaşilor noştri, răsplata dumnezeiască vine ca o revărsare a harului peste oamenii buni, ca o punere în lumină a înseși firii noastre!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
