4. Adeziunea la cuvânt
Duplicitaritatea poeticității spiridonpopesciene lasă în urmă neomodernismul, pare să se scufunde până la gât în postmodernism, ca, finalmente, să se înalțe la exigențele noii paradigme transmoderniste; această impresie mi-o creează repetata lui invocare a lui Dumnezeu, până și în cea mai populară poemă a sa „Doamne, dacă-mi ești prieten”…
Nedumeririle civice capătă aspect Kafkian, niște „distihuri” sunt socratice paradoxurile se revirginizează, iar lipsurile nu-l dezarmează; dimpotrivă, limba cea poezească îi rezervă „delicii” aristocratice ori de „eminent risipitor” de minuni calofile, caligrafice și panitalienești ori proamericănești. Ceea ce a demonstrat Spiridon Popescu nu e, totuși, – și aici îl contrazic pe Florian Copea -, greu de depistat, întrucât, de exemplu, ca și Giuseppe Ungaretti, probează acea adeziune la cuvânt, cu toată ființa sa, naiv-aurorală, la un secret care se pune în mișcare. Limbajul său liric e o mașinărie care recalibrează orizontul unei memorii reveriante. Fiecare fibră poetică ilustrează aspectul că Spiridon Popescu deține înțelesul intens al naturii și mereu acuză o stare acută a conștiinței care irigă tot lirismul său, de altfel încărcat cu un umor – după cu îl definește Henri Bergson validat – antitetic – de întoarcerea autorului către o metafizică intuitivă, către o extindere a subiectivității refondatoare de-o bucurie, deloc ascunsă, a unei spiritualități resurecte, dinspre naturalitate spre poezia pură (de tip Paul Valéry ori Ion Barbu – n.m.).
Într-un „ocean de gri”, poetul se refractă într-o abia disimulată amărăciune și tristețe, că ursitoarele, rele, l-au blestemat mai degrabă să-și poarte pașii prin hârtoape. Însă, volens-nolens – poetul e, ca orice neoromantic – de un heliotropism erotic asumat organic cu biosfera, noosfera și poesfera.
Însă Spiridon Popescu execută un salt în timp de la soare la iubire dar mai ales de la solitudinea lui Charles Baudelaire la crucea pe care poetul și-o duce în umeri iar pe ea s-a așezat – citez – „o pasăre mai grea ca luna” (excelentă metaforă – n.m.).
Așa se face că-n antologia „Diavol cu coarne de melc” cititorii se vor dezmetici că „decuplarea de stea” e argheziană și cumva angoasantă: „Și, cum mergeam așa, pe dibuite, / cu-atâta beznă prinsă-n cingătoare, / de-odat-am auzit o bufnitură: / căzusem, pentru-un secol în uitare.”
5. O libertate revendicată
După modesta-mi opinie, opera lui Spiridon Popescu rămâne, rezistă la tot felul de mode și curente literare. Nu-și periclitează mesajul fie el uneori „greu ca un tăvălug”. Demiurgul îi zice unui „personaj – dedublare”: „Tu, voi veghea să fii tăvălugit, mi-a zis demiurgul, / mult mai bine decât drumurile pregătite de muncitori spre a fi asfaltate – În sufletul tău nu trebuie să se ivească gropi niciodată.” Nici n-am apucat să-i mulțumesc demiurgului, că unul din îngeri, auzind convorbirea, a și lăsat cerul, greu ca un tăvălug, peste mine.”
Înlăuntrul poetului, măsura imaginară dobândește profunzime, tinde spre o libertate revendicată redundant și chiar cu o ruptură de nivel estetică; iar, pe planul inspirației, poetul modulează poezia în efortul ei împătimit de a se întoarce în revelarea ei înseși.
Cu fiecare strofă migălos dar autentic construită, Spiridon Popescu dă dovadă că pentru el poezia e o salvgardare a intensificării sensurilor tropologice, o căutare a analogiilor celor mai surprinzătoare (a se înțelege: neașteptate), o nuanțare înclinată spre fantasmă, mit, divinație antropocentrică.
Odată cu „pierderea sinelui”, poetul își transgresează condiția umană, năzuitor cum e de-a primi – citez – „în gazdă-un înger disperat, / un înger izgonit de Dumnezeu” căruia n-o să-i perceapă chirie, doar o să-i pretindă – citez – „când e-ntrebat să spună la vecini că-i Eul meu” (adică al poetului, subliniez – n.m.).
Acest eu s-a înhăitat, „cu zeii ca să poată răzbi, prin toate vicisitudinile existenței, fără – cum singur afirmă – a fi ars pe rug de vreo inchiziție inclementă. Și tot bravând, poetului i se dă de știre că „păsările vor primi telefon că se pot întoarce la cuiburi”, iar scriitorii la rosturile lor fundamentale; că „semafoarele nu vor mai avea dreptul să înverzească / decât atunci când va cânta cucul pe sediul guvernului.”
6. O sinteză necrispată
Zborul poetului (așa i se zice avântului în azurul îngerilor, mereu chemați din sacru în profan, deci invers ca la Blaga), e asemenea pufului de păpădie, pe care aș defini-o în premieră ca levitație. În definitiv, poetu-și exprimă credința că opera-i literară (și imaginară ca produs intelectual și creativ – n.m.) va dura prin frumusețea-i seducătoare…” iar dicteul suprarealist al acestui inventiv creator liric te seduce automat prin faptul de a fi ajuns stăpân pe uneltele sale, deci păcatul de-a-și croi o limbă poetică i-a fost iertat. Într-o sinteză necrispată, Spiridon Popescu împroprietărește lumina, o contemplă „în arene scufundată”, „prin ochii de nisip ai peștilor de humă” (iată ce vers emblematic! – n.m.)…
De altfel, tema luminii descinde tot din Blaga, precum și cea a focului (vezi volumele „Poemele luminii” și „Cântecul focului”). Desigur în accepțiunea acestui membru victorios al „Școlii de Literatură de la Târgu-Jiu” focul e acela al inspirației, iar Pasărea e Phoenixul ce renaște din propria-i cenușă. Părăsirea locului nu presupune altceva decât o explicită psihanaliză anamnetică și cathartică. Gaston Bachelard atribuie focului virtuți ca idealitatea, puritatea, sublimarea continuă a substanțialității materiei care urcând din subliminal destupă acea bucurie spirituală care subiectivează eul receptor, analizor, transfigurator, individualizează iremediabil – definitiv un profil de scriitor performer. Prin urmare slova spiridonpopesciană nu-i lălâie, între poeți nu-i doar un intrus (ca „intrusul” lui Marin Preda ori al lui Titus Popovici sau Albert Camus – n.m.); îl contrazic deci afirmând că versuri bune dă poetul și din pricina tristeții și din cauză de bucurie, uneori extatică, urmând ca fruntea să-i fie încununată cu lauri; acest lucru i s-a întâmplat, la cei 70 de ani ai săi împliniți, recent, lui Spiridon Popescu, ocazie cu care la cea de-a XXVI-a ediție a Atelierului Național de Poezie și Critica Poeziei „Serile la Brădiceni” i s-a înmânat o diplomă de excelență aniversară. Drept pentru care, în încheierea articolului meu, îi urez un călduros „La Mulți Ani!”.
7. „La dorința Poetului”
Poetul e un creator febril care trăiește cu o grijă teribilă: stă și se ține cu bățu la poezie să nu iasă din inimile oamenilor și să-i desensibilizeze. Poetul mai este „insul cel mai punctual: ajunge întotdeauna la întâlnirea cu moartea, fără să aibă întârziere nici măcar un minut”.
„La dorința Poetului de a traversa grădina, petalele trandafirilor roșii înverzesc.” „Din straie vechi, nemaipurtate de zei, Poetul face sperietori și le așază în mijlocul cuvintelor să nu-i mănânce Cântecul.
Același Poet se naște „din orgoliul cuvintelor noastre”, „coboară printre gâze, plin de har și iscă frumuseți nemuritoare.” „Poetul ăsta e un pișicher, poetul ăsta n-are nimic sfânt: cu fiecare carte face gaură în cer prin care apoi atâția îngeri pier, căzând ca bolovanii de pământ”. În fine poetul își pierde nopțile scriind, însoțit de Inspirație, și stă printre semeni „ca un bob de grâu în moară.” care nu e alta decât „Moara de grâne și poezie a Serilor la Brădiceni. (va urma)
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor
