Gheorghe Vasiluță scrie o poezie sinceră „în dulcele stil”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, nu neapărat clasic cât tradițional. Volumul intitulat frumos „Cupola albastră” se deschide cu un text care se adresează cititorului într-un soi de „captatio benevolentiae”: Sunt amintite însă și mama dispărută sau steaua… Și nu în ultimul rând patria, ceea ce face din poet un păstrător de valori autentice, căci, asemenea scriitorului pașoptist, poetul evocă poarta casei. Din tot acest cadru nu pot lipsi nici păsările, pasărea fiind, așa cum se știe, mediatorul între planul terestru și planul celest. Aici însă, ea vine, alături de pădure, de textul vegetal, să întregească acest topos poetic: „Se-ntorc cocorii, mamă, / Pe urmele mele de copil, / Codrii-și plâng eternul sub cea mai rece ploaie, / În primăveri ce-ngenunchează / Vârtej de frunze moarte, / Se-ntorc cocorii, mamă!”
Gheorghe Vasiluță are o anumită predilecție cromatică, în poezia lui, pe sub cupola albastră a cerului, trece un tren…albastru! Această prezență presupune apariția temei amintirii: „Lăsasem un oraș flămând de-a lui povară / Sub visteria nopților ce se auzeau pe șine / Pe care mi-am vândut-o, îndrăgostit de tine, / Ciorchinelor deschise în sâmburul de pară.” Și în aceeași linie a acestei teme, ceva mai încolo, poetul evocă orașul Lugoj în poezia intitulată chiar Cupola albastră. Iar ceva mai departe apare și umbra augustă a lui Constantin Brâncuși…
În poezia Geneză asistăm la un fel de autoportret în versuri: „Sunt clepsidra vremii, arsă / De-a timpului rugină, / Sunt ca iarba de sub coasă, / Ca o mână de țărână.” Nu o singură dată sinceritatea poetului creează versuri frumoase ca acestea: „De ploaia timpurie se scutură cireșii / Privighetori în noapte se-ngână prin nucet, / În casa de la Jiu am năpădit cornecii / Și rugii rău înțeapă un suflet de poet.”
În Aproape de casă poetul evocă tragedia românilor basarabeni de la 1 aprilie 1941, de la Fântâna-Albă. Mai departe el deplânge o anumită înstrăinare și pierdere a valorilor umane, ca și exodul românilor plecați din țară de sărăcie… Gheorghe Vasiluță scrie o poezie patriotică în care evocă Basarabia, Bucovina, Transilvania; în versuri tradiționale, uneori el pare a fi și un poet social în linia lui Octavian Goga și George Coșbuc. Însă el evocă și localitatea Montecchio din Italia, legată de povestea de dragoste și moarte a lui Romeo și a Julietei. Roma și Vaticanul vor completa acest cadru în cele ce urmează dar și Veneția. Geografia poetică a lui Gheorghe Vasiluță nu ar fi poate completă fără Grecia care apare și ea…
Poetul Gheorghe Vasiluță este însă și unul al anotimpurilor: „Alunii mă bat pe frunte cu palma, / Cărarea mă duce spre scorburi de jder / Voi frunze, căzute o dată cu toamna, / Lăsarăți în urmă pâraie de ger!” Pe fondul aceleiași teme, devenită aproape hipertemă poetică, versurile poetului nostru amintesc prin puritatea lor de unele poezii ale lui Nicolae Labiș: „Mă cheamă amintirea și clipa care moare, / Ecouri de pădure și-un răgușit de cuc, / De va-nceta furtuna, mă voi scălda în soare, / Și din prea pline țâțe voi suge ca un prunc.” Peisaj de primăvară pare a se duce cumva spre mai vechile pasteluri cu ecouri din Alecsandri sau Coșbuc. Peisajul se completează cu cel montan: „Ochi de pământ, loc sacru / Și fașă ce leagă un cântec de cuc / E muntele care în tălpi îmi coboară, / Când cerul suspină de-al verii zăpuc.” Atunci când versurile lui Gheorghe Vasiluță se duc spre ludic și el pare a scrie poezie despre copii și pentru copii, reușitele nu întârzie să apară: „Mai în jos, la via popii, / În alai de cărăbuși / Vin copiii de pe matcă, / Și încep un derdeluș. / Șef îl au chiar pe Grivei, / Prieten drag cu cei ca ei, / Care latră într-o vie, / Speriat de-o păpădie.” Nu lipsesc nici alte reușite precum cele din Livada cu nuci în care versurile amintesc de tradiție, dar și de modernitate: „În nucet, privighetoarea / Se-ngână cu cârsteiul, / O ce-ntunecată-i zarea / Și ce limpede-i știubeiul!”
În poezia Acolada revine ludicul: „I-am zis codrului iubire / Și iubirii nemurire / I-am zis vorbei mele duc, / Când scriam din călimară / Cu o pană de la cuc”. Dar Gheorghe Vasiluță este nu o singură dată și poet al iubirii: „De-o viață-ți stau la poartă, / Anii trec i-aud gemând, / Păsări negre cântă-n noapte, / Într-un stog de vis și gând!” În buna tradiție romantică poetul scrie: „Lângă poarta ta de tablă, / Ți-am lăsat o carte gri, / Am strigat la tine-n grabă, / Dar tu nu ai vrut să vii!” Reușitele vin adesea pe neașteptate ca în această poezie intitulată Din geana ta în care peisajul și iubirea întregesc cadrul fuzionând: „Dor de fluturi și de ciuturi cu mireasmă de gutui / Dor de tine ochi de floare greu ca dealul ce îl sui / Lăsând caii în zăbale, însetați lângă izvor / De-ale tale dulce șoapte ce mă-nțeapă dar nu dor.”
Dicțiunea poetică va căpăta note de claritate în poezia Lut și fier: „Când toate-s cernite / De-același mister / Și stânca și roata, / Și piatra și apa, / Sunt toate la fel!” Criza provocată de covid este și ea deplânsă în versurile poetului: „Treziți-vă, oameni, din somnul ce doare / În cer se-nalță CO(vid) din cenușă / Potoape de viruși ne țin în cătușe / Ce mare-i ospățul cu tărgi funerare!”
Egal cu sine însuși, Gheorghe Vasiluță se regăsește încă o dată în dulcele stil tradițional: „Din a nopții frescă albă, au îngălbenit castanii, / Plânge foșnetul prin frunze, râde vântul printre ramuri, / Cât de-ncet mai curge apa, cât de repede trec anii, / Ce-or mai face caii murgi, i-am uitat trăgând în hamuri.”
Lazăr Popescu, scriitor
